Jurnal de profesor (I)

0
558

Am găsit pe un blog extraordinar despre homeschooling un articol tradus dintr-o carte de John Holt, „How Children Fail„. M-am gândit că este foarte bun şi merită popularizarea lui, aşa că l-am preluat şi eu pe blog. Toate meritele pentru traducere aparţin Andreei.

 

Iulie 27, 1958

 

A devenit clar de-a lungul anului că aceşti copii văd şcoala aproape integral în termeni de sarcini de zi cu zi si oră cu oră care le sunt impuse. Profesorul nu gândeşte deloc aşa. Profesorul conştient se consideră a fi cel care-i conduce pe elevii lui (cel puţin o parte din drum) într-o călătorie către o destinaţie glorioasă, care merită efortul. Dacă predă istorie, se gândeşte cât de interesant, pasionant şi util este să cunoşti istoria şi cât de norocoşi vor fi elevii lui când vor începe să-i împărtăşească cunoştinţele. Dacă predă limba franceză, se gândeşte la gloria literaturii franceze, la frumuseţea limbii vorbite sau la delicatesele bucătăriei franţuzeşti şi la cum îi ajută pe elevi să ajungă la toate aceste bucurii. Şi la fel se întâmplă şi în cazul celorlalte materii.

Astfel, profesorii cred, aşa cum credeam şi eu odată, că interesele lor şi cele ale elevilor sunt în mod fundamental aceleaşi. Obişnuiam să cred că îi ghidam şi îi ajutam de-a lungul unei călătorii pe care voiau s-o facă, dar pe care n-o puteau duce la bun sfârşit fără ajutorul meu. Ştiam că drumul pare greu, dar presupuneam că ei pot vedea scopul la fel de clar cum îl vedeam eu şi că erau aproape la fel de nerăbdători ca mine să-l atingă. Părea foarte important să le dau elevilor sentimentul acesta că sunt într-o călătorie înspre o destinaţie meritorie. Înţeleg acum că aproape tot ce le spuneam cu acest scop era pierdere de vreme. Poate eucredeam că elevii erau în clasa mea pentru că erau nerăbdători să înveţe ce încercam să le predau, dar ei ştiau adevărul. Erau la şcoală pentru că trebuia să fie, iar la cursul meu fie pentru că aşa trebuia, fie pentru că altfel ar fi trebuit să se ducă la altul, care putea fi şi mai rău.

 

Copiii se simt la şcoală ca la doctor. Poate medicul să le vorbească până albăstreşte despre cât bine le va face tratamentul lui; ei nu se pot gândi decât la cât o să doară sau cât de amar o să fie la gust. Dacă ar putea să aleagă, n-ar accepta niciun tratament.

 

Aşa că banda de călători curajoşi şi hotărâţi pe care credeam că-i conduc înspre o destinaţie mult dorită s-a dovedit a fi un lanţ de prizonieri, forţaţi sub ameninţarea pedepsei să mărşăluiască de-a lungul unei cărări bolovănoase care duce cine ştie unde şi de-a lungul căreia nu pot vedea la mai mult de câţiva paşi. Aşa li se pare şcoala copiilor: este un loc unde eşti obligat să mergi, unde ţi se spune să faci anumite lucruri şi ţi se face viaţa un chin dacă nu le faci sau nu le faci bine.

 

Pentru copii, preocuparea principală la şcoală nu este învăţarea, orice ar însemna acest cuvânt vag; ci este îndeplinirea acelor sarcini zilnice sau măcar darea lor la o parte, cu un minim de efort şi neplăcere. Fiecare sarcină este un scop în sine. Copiilor nu le pasă cum scapă de ele. Dacă pot scăpa făcându-le, le vor face; dacă experienţa i-a învăţat că asta nu funcţionează prea bine, vor apela la alte mijloace, nelegitime, care se opun cu totul scopului pe care l-a avut în minte cel care le-a dat sarcina.

 

Se pricep foarte bine la a-i face pe alţii să le rezolve sarcinile. Îmi amintesc ziua nu prea îndepărtată când Ruth mi-a deschid ochii. Lucram la matematică, iar eu eram mulţumit de mine însumi pentru că, în loc să-i spun răspunsurile şi să-i arăt cum să rezolve problemele, o „făceam să gândească” punându-i întrebări. Era o muncă înceată. Întrebare după întrebare aducea doar tăcere. Nu spunea nimic, nu făcea nimic, doar stătea şi se uita la mine prin ochelari, aşteptând. De fiecare dată, trebuia să mă gândesc la o întrebare mai uşoară şi mai directă decât ultima, până când am găsit în sfârşit una atât de uşoară încât să se simtă în stare să răspundă. Aşa ne târam înainte până când, dintr-odată, uitându-mă la ea în timp ce aşteptam răspunsul la o întrebare, am observat uşor speriat că nu era deloc preocupată de ce o întrebasem. De fapt, nici nu se gândea la asta. Mă evalua cu răceală, îmi cântărea răbdarea, aşteptând următoarea întrebare, sigur mai uşoară. M-am gândit „Am fost păcălit!” Fetiţa învăţase să mă facă să muncesc în locul ei, aşa cum procedase şi cu ceilalţi profesori. Dacă nu voiam să-i spun răspunsurile, foarte bine, atunci mă vă face să-i pun întrebări până vom ajunge la ele.

 

Şcolile şi profesorii par să fie în general la fel de orbi cu privire la strategiile copiilor precum eram eu. Altfel, şi-ar preda cursurile şi ar da sarcini astfel încât elevii care se gândesc cu adevărat la sensul materiei să aibă cele mai mari şanse să reuşească, în timp ce cei care încearcă să scape de sarcini prin mijloace nelegitime, fără să se gândească sau să înţeleagă, să fie descurajaţi. Dar situaţia pare să fie tocmai pe dos. Şcolile încurajează producătorii, copiii care se străduiesc să nimerească „răspunsurile corecte” prin orice mijloace. Într-un sistem care funcţionează pe „răspunsuri corecte”, ei nu pot face altfel. Iar aceste şcoli îi descurajează deseori pe gânditori.

 

Până de curând nu-mi trecuse prin minte că elevii mai slabi se gândesc altfel la munca lor decât cei buni; presupuneam că gândesc la fel, doar mai puţin abil. Acum începe să mi se pară că aşteptarea şi teama de a eşua, dacă sunt destul de puternice, îi pot face pe copii să acţioneze şi să gândească într-un mod special, să adopte alte strategii decât cei care sunt mai încrezători. Emily e un exemplu bun. Este incapabilă să-şi verifice propria muncă, să-şi compare ideile cu realitatea, să emită vreo judecată cu privire la valoarea propriilor gânduri, incapabilă atât din punct de vedere emoţional, cât şi intelectual. Mă duce cu gândul la un animal care fuge de pericol – fugi ca vântul, nu te uita înapoi, ţine minte unde e pericolul şi stai cât de departe poţi. Oare sunt mulţi alţi copii care reacţionează aşa la fricile lor?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here