Levin[1] a scris un minunat eseu scurt arătând cum „Erorile Filosofice Împiedică Libertatea”. Eroarea „laptelui degresat”[2] este greşeala presupunerii că adevărul este exact opusul a ceea ce pare a fi bazat pe logică, analiză atentă şi observaţie.
Istoria economiei politice este în mod presărată cu exemple de acest fel. Probabil cel mai faimos este derbedeul[3] lui Hazlitt[4] care „aruncă o cărămidă în fereastra magazinului brutarului”. În mod obişnuit, aceasta ar părea a fi dăunător din punct de vedere economic. Eroarea filosofică a lui Levin concluzionează exact opusul.
Aceasta este, totuşi, doar vârful aisbergului. În acest sens, Murray subliniază în mod glumeţ că „discriminarea împotriva albilor trebuie încurajată deoarece reprezintă discriminarea care duce la eliminarea discriminării”.[5] Comentând asupra unei mobilizări a armatei SUA în timpul Războiului Rece, Flynn a declarat în mod tranşant „Nu are nici un sens să militarizezi o economie în numele luptei împotriva unei economii militarizate”.[6]
Paradoxul mincinosului, denumit şi paradoxul lui Epimenide, reprezintă un alt exemplu elocvent. Acesta este paradoxul conform cărui, dacă „această propoziţie nu este adevărată” este adevărată, atunci nu este adevărată, iar dacă nu este adevărată, atunci este adevărată. Acest exemplu demonstrează că anumite formulări de cuvinte, deşi corecte din punct de vedere gramatical, sunt din punct de vedere logic un non-sens. De exemplu, afirmaţia „Eu mint” este adevărată doar dacă este falsă, şi falsă dacă este adevărată. Epimenides, un profet cretan din secolul VI I.Hr., a fost primul care a înregistrat un asemenea paradox.[7]
Un alt exemplu se regăseşte în sociobiologie. Wilson[8] susţine că ştiinţele sociale pot fi reduse la cele naturale; în mod particular, „căutarea distinctiv umană pentru o unitate a cunoaşterii” poate fi redusă, până la urmă, la fizică. Răspunsul lui Hassing merită să fie citat în întregime:
Problema auto-referinţei se pune imediat ce punem întrebarea „ce l-a determinat pe E.O. Wilson să scrie cartea?” Să presupunem că răspundem că moleculele din creierul lui E.O. Wilson reprezintă cauza completă şi suficientă pentru toată activitatea, atât fizică cât şi mentală, implicată în scrierea cărţii Consilience. Acum noi ştim foarte multe despre proprietăţile moleculelor. Căutarea adevărului nu este una dintre ele. Dacă moleculele din creierul lui E. O. Wilson reprezintă singura cauză a apariţiei cărţii sale, atunci nu reprezintă decât o conexiune probabilistică între cunoştinţele umane şi aranjarea literelor în paginile cărţii sale, Consilience… Aplicând principiile sale reducţioniste la propriul act de a explica – tratând explicaţia conform ei însăşi – duce la un anumit tip de contradicţie: ceea ce spune contrazice credibilitatea sa de interlocutor. El eşuează testul auto-referinţei.[9] [10]
Am contribuit personal, într-o mică măsură, la dezvoltarea literaturii din domeniul contradicţiilor interne. Într-o dezbatere cu un Malthusian privind argumentele în favoarea controlului populaţiei, am spus:
Nici măcar susţinătorii ei nu iau ideea asta în serios. Dacă cineva ar fi cu adevărat preocupat de supra-populare, susţinătorul unei asemenea viziuni de control al populaţiei are o opţiune, şi anume suicidul. Faptul că (oponentul meu din această dezbatere) este încă aici, vorbind, argumentând, respirând şi trăind este contradictoriu cu poziţia pe care o declară. Este, mai mult decât atât, ipocrit faptul că încă se află aici. Reprezintă dovada faptului că nu este convins de propriile argumente. Dacă ar fi fost convins, are la dispoziţie puterea de a reduce populaţia cu cel puţin o unitate.[11]
Probabil cea mai profundă utilizare a acestei idei a fost oferită de Hoppe în al său „argument pentru argumentare”.[12] Hoppe demonstrează că, deşi este posibil bineînţeles pentru cineva să iniţieze agresiunea împotriva altei persoane sau a proprietăţii acesteia, el nu poate, fără riscul de contradicţie, să argumenteze că el are un drept de a face aşa ceva, deoarece prin însăşi natura sa, esenţa discursului este să recunoască oponentului său dreptul de a-şi folosi corzile vocale, cavitatea toracică, limba, gâtul etc. şi dreptul de a sta pe o anumită proprietate. Astfel, în argumentarea dreptului de a sufoca oamenii sau de a le fura proprietatea, cineva nu poate trece testul auto-referinţei.
Indiferent de cum o numeşti – eroarea laptelui degresat, problema auto-referinţei, dificulatatea de a comite o contradicţie pragmatică sau logică – această problemă este răspândită în literatura de specialitate în domeniul care se numeşte ştiinţă socială. Dar în niciun alt domeniu nu se găseşte la baza unei viziuni filosofice ca în cazul apărării naţionale oferită de guverne. Pentru a rezuma această idee pe scurt, să argumentezi că un guvern finanţat prin taxe poate în mod legitim să îşi protejeze cetăţenii împotriva agresiunii înseamnă să te contrazici pe tine însuţi, din moment ce entitatea porneşte întregul proces făcând exact opusul protejării celor de sub controlul său. Statul, prin însăşi esenţa sa, face două lucruri cetăţenilor săi incompatibile cu această revendicare. În primul rând, îi forţează pe cetăţenii săi să se înroleze în activităţile sale de „apărare” şi, în al doilea rând, le interzice altora care vor să ofere protecţie clienţilor din spaţiul „său” geografic să facă asemenea contracte cu ei ca alternativă la contractul pe care el [statul] îl oferă în mod coercitiv. Dacă adevărata protecţie împotriva violenţei include şi protecţia împotriva guvernului, şi nu există nici un motiv pentru care nu ar trebui să fie aşa, atunci această entitate este prima care violează drepturile oamenilor. Aici, statul este imposibil de diferenţiat de şeful mafiei care îi spune victimei că o va proteja împotriva lui însuşi.[13] Care sunt problemele specifice?
Externalităţile
Prima încercare de a justifica perceperea unei taxe obligatorii pentru a „proteja” cetăţenii pe care o vom critica este argumentul legat de externalităţi. Mulţi economişti susţin că apărarea naţională este acel lucru care, deşi în mod indubitabil îi ajută pe cei care plătesc pentru el (cu greu ar fi de acord să fie facturaţi pentru asta în alte condiţii), nu poate fi capturat în totalitate de către ei. Mai degrabă, efectul pozitiv al apărării naţionale se “scurge” peste cei care nu au plătit pentru el. Fiecare se gândeşte: „dacă alţii plătesc pentru protecţie împotriva inamicilor externi, atunci eu, în loc să plătesc aceste costuri, pot să fiu un „pasager clandestin” pe seama cheltuielilor lor”. Dar dacă toţi fac acest exerciţiu de logică, atunci fiecare va aştepta pe ceilalţi să finanţeze această operaţie; toţi vor acţiona cu speranţa că celălalt va plăti pentru navlu, iar ei vor fi beneficiari pasivi. Ca urmare, nimeni nu va recompensa furnizorii privaţi al acestui serviciu, nu va exista nicio apărare naţională şi armate străine relativ slabe vor putea să ne cucerească.
Care este soluţia acestei enigme? Pentru economiştii mainstream, guvernul trebuie să îi forţeze pe cetăţeni – pe toţi cetăţenii – să plătească impozite pentru apărarea naţională. În acest fel ciclul externalităţilor poate fi întrerupt. Nimeni nu va trebui să se teamă că alţii vor beneficia de ele în mod gratuit. Ei, de asemenea, vor fi forţaţi să suporte costul echitabil al apărării comune.
Problema aici este una de auto-referinţă. Dacă scopul acestui exerciţiu este să protejeze oamenii împotriva incursiunilor violente ale altora, cum poate fi acest lucru atins dacă de la bun început guvernul le face fix acel lucru împotriva căruia ar trebui să îi protejeze? Conform logicii argumentului externalităţilor, sistemul trebuie să îi protejeze pe oameni împotriva agresiunii. Cum ar putea fi posibil de atins acest deziderat dacă statul începe acest proces prin a-i ataca, adică forţându-i să plătească pentru protecţia lor, indiferent dacă doresc acest lucru sau nu?
O altă problemă este reprezentată de faptul că argumentul este „prea bun”. Demonstrează prea mult – mult prea mult. Dacă ar fi adevărat, s-ar aplica nu numai la indivizi, ci şi la grupuri de oameni: la oraşe, state sau chiar naţiuni. Să luam ca exemplu Mexic, Statele Unite şi Canada. În timpul Războiului Rece, dacă SUA se înarmează pentru a se proteja împotriva dorinţelor imperialiste ale Rusiei, atunci conform acestui argument, beneficiile se vor „scurge” neapărat şi la cei doi vecini, de la nord şi de la sud. Atunci SUA nu va investi într-un complex militar. La fel se întâmplă şi pentru Canada şi Mexic. Dar şi sovieticii se vor lovi de aceeaşi dilemă. Dacă se pregătesc să se lupte cu americanii iubitori de război, atunci chinezii, indienii, pakistanezii, afganii, ungurii vor fi beneficiari pasivi ai beneficiilor emanate de la măreţia armatei ruse. Ei vor aştepta, cu respiraţia oprită, ca sovieticii să facă exact asta. Dar minionii lui Stalin şi lui Lenin vor refuza să facă asta. De ce să facă asta dacă vecinii refuză să contribuie cu partea lor?[14]
De fapt, atât sovieticii cât şi americanii chiar au dezvoltat vaste facilităţi militare în timpul Războiului Rece. Mai mult decât atât, mexicanii şi canadienii, să nu mai vorbim de ţările din jurul Rusiei, au considerat potrivit să îşi sporească armata. Aşadar ştim că este ceva greşit cu acest argument al externalităţilor – sau că cel puţin acest argument nu poate fi aplicat în cazul grupurilor de oameni precum naţiunile. Dar nu este dat niciun motiv pentru inabilitatea generalizării acestui argument. Dimpotrivă, pentru susţinătorii săi[15], nu există limite ale aplicabilităţii sale.
S-ar putea însă ca armata să fie de fapt o dezeconomie? Că în loc ca beneficiile să se scurgă asupra vecinilor, cei care se înarmează pe o scară largă se angajează în crearea a ceva pe care primii îl privesc ca un lucru rău? Aceasta pare să fie explicaţia legii de controlare a armelor din SUA. Pentru că, dacă nu se poate nega că ţările investesc în echipament militar, acelaşi lucru se poate spune şi despre cetăţeni. Şi cu toate acestea, în loc să ofere subvenţii celor care achiziţionează pistoale – şi organizaţiei lor, National Rifle Association – statul penalizează asemenea activităţi în limita permisă de cel de-al doilea amendament la Constituţie.
Ideea este că cetăţenii individuali încearcă să se înarmeze ei înşişi, iar intelectualii de stânga care cred justificarea externalităţii apărării naţionale sau a statului, în loc să aplaude această dezminţire a teoriei lor, susţin intervenţia guvernamentală în acest domeniu. Acest lucru este, din nou, auto-contradictoriu. Susţinătorii argumentului externalităţii susţin coerciţia statului împotriva cetăţenilor inocenţi pe motiv că cei din urmă nu se vor apăra singuri, din cauza pierderilor suferite în urma „scurgerii” beneficiilor. Dar, după cum se întâmplă, atunci când indivizii fac asta (investesc în armament privat), în loc să privească acest lucru ca o refutare a teoriei lor, ei se ocupă cu oferirea de apologii pentru intervenţia guvernamentală în acest domeniu.
Aşadar, care e adevărul? Sunt armele, pistoalele, puştile, tancurile, aruncătoarele de rachete şi avioanele de luptă etc. economii sau dezeconomii externe? Să pui această întrebare înseamnă să expui erorile acestei distincţii, deoarece ea nu se bazează pe acţiunea umană.[16] Se bazează, mai curând, pe speculaţiile subiective are istoricilor de casă care vor să aducă apologii pentru iniţierea violenţei de către guvern împotriva contribuabililor inocenţi prin folosirea argumentului externalităţilor, şi care susţin controlul etatist al armelor pentru cei care încearcă să se protejeze singuri fără ajutor de la politicieni şi birocraţi, contrar acestui argument.
Analiza lui Rothbard[17] este definitivă. Bazându-şi cadrul pe alegerile indivizilor care sunt puşi în faţa unei opţiuni, conceptul său de preferinţă demonstrată luminează această dilemă: Deşi cei mai mulţi economişti, şi oamenii de pe stradă care se află sub tutela lor rău-voitoare, susţin că apărarea naţională reprezintă o externalitate pozitivă, mai sunt aceia – pacifiştii, adică aceia care vor să interzică armele, dacă ar fi consecvenţi din punct de vedere logic – care văd această problemă din perspectivă opusă, ca externalităţi negative. Explicaţia acestei diferenţe de opinie este clară: „Mâncarea unui om este deseori otravă pentru altcineva”.[18] Pentru Rothbard, cu toate acestea, amândouă opinii sunt greşite. Asta deoarece nici una nu îşi bazează analiza în termenii acţiunii umane: alegeri reale făcute în pieţe.
Pozitiviştii care susţin argumentul externalităţilor pot obiecta să nu pot să îşi bazeze cadrul analitic pe o piaţă existentă, cel puţin din propria lor perspectivă, din moment ce nu poate exista nicio piaţă pentru apărarea naţională. De fapt, ei se înşeală destul de mult în această privinţă. O industrie mare şi prosperă a armelor, detectivilor privaţi, lăcătuşilor şi asigurărilor exemplifică faptul că externalităţile pozitive nu sunt atât de puternice (sau că există de fapt) încât să îi împiedice pe oameni să se apere singuri, organizaţi în cadrul pieţelor. Dar chiar dacă nu ar exista o asemenea industrie, obiecţia pe care susţinătorii externalităţilor pozitive ar putea-o ridica ideii lui Rothbard se loveşte de un zid. Deoarece în absenţa oricărei demonstraţii că oamenii care nu plătesc pentru un bun sau serviciu îl evaluează, cu toate acestea, pozitiv, această revendicare [ideea de externalitate pozitivă – n.tr.] trebuie considerată nedemonstrată.
În cel mai rău caz, poate fi considerată „bloody cheeck”,[19] folosind o expresie britanică. Deoarece, înarmat cu această idee, eu te pot aborda cu următoarea revendicare: „Tu, iubite cititor, nu m-ai angajat niciodată pe post de consultant în economie. Nu ai profitat de această oportunitate extraordinară care ţi s-a oferit. Cu toate acestea, chiar dacă ştii sau nu, chiar dacă realizezi acest lucru sau nu, chiar dacă apreciezi sau nu asta, tu de fapt beneficiezi de pe urma analizei mele economice.[20] Tu eşti de fapt un cizelat pasager clandestin care beneficiază de multitudinea de beneficii pe care eu ţi le-am oferit de mult timp, gratis. Dar acum trebuie să încetezi să mă mai exploatezi în legătură cu aceste beneficii care emană de la mine şi pe care tu le-ai folosit în mod gratuit. Este timpul ca să îţi plăteşti partea! Conform acestor lucruri, îţi prezint acum o factură de 100.000 $, un adevărat chilipir. Dacă refuzi să plăteşti, voi iniţia violenţa împotriva ta”.
Nu numai că asta este o situaţie „bloody cheek”, dar ai putea să îmi răspunzi cu aceeaşi monedă. Toţi am putea să ne facturăm unul altuia servicii cât de mult am dori. Din momentul în care am ieşit din lumea Rothbardiană a preferinţei demonstrate, oricine poate să facă orice solicitare doreşte. Suntem pierduţi pe mare fără o cârmă.
Bunurile publice
O altă doctrină care a fost folosită în scopul de a apăra furnizarea de apărare naţională[21] făcută de guvern este bazată pe conceptul de bunuri publice. După cum se vede în Graficul 1, două consideraţii stabilesc dacă un bun este considerat bun public sau nu: principiul excluziunii şi principiul rivalităţii. Deoarece ambele condiţii admit doar două opţiuni, pozitiv sau negativ, aceasta generează o matrice doi-pe-doi. Dacă toţi oamenii în afară de cumpărător pot fi excluşi de la satisfacţia dată de un bun, de exemplu un hamburger, şi dacă costul servirii unui cumpărător suplimentar este pozitiv, atunci avem un bun privat pur. În categoria A nu există nici un eşec al pieţei şi astfel nicio justificare pentru intervenţie guvernamentală în economie.
Grafic 1
Excluziune (Poate exclude?) |
|||
DA |
NU |
||
Rivalitate (Ar trebui să excludă?) |
DA |
A (hamburger)
|
B (stradă aglomerată) |
NU |
C (televiziune)
|
D (apărare, far) |
În categoria B, este dificil, imposibil sau foarte scump să fie excluşi cei care nu au plătit pentru serviciu, şi este şi rivalitate, în sensul că fiecare nou venit pe o stradă aglomerată îi încetineşte, sau impune costuri, pentru toţi cei care încearcă să se mişte dintr-un loc în altul.
Asta înseamnă că strada aglomerată dintr-un oraş este un bun semi-public; semi- deoarece, deşi îndeplineşte un criteriu din testul bazat pe cele două componente, nu-l îndeplineşte pe celălalt. Cu toate acestea, este un exemplu de eşec al pieţei conform acestui argument; prin urmare, guvernul ar trebui să asigure, creeze şi administreze un asemenea bun. O concluzie similară se aplică şi categoriei C, doar că aici antecedentele cauzale sunt inversate. În acest caz bunurile şi serviciile sunt non-rivale, nu ne-excluzabile, deoarece cei care nu plătesc pot fi uşor împiedicaţi să obţină serviciul (de ex. dispozitive de bruiat pentru emisiunile TV). Dar absenţa rivalităţii este o problemă serioasă. Chiar dacă cei care nu plătesc pot fi excluşi ieftin de la beneficiile serviciului, consideraţiile de eficienţă spun că nu ar trebui să fie opriţi din a consuma, din moment ce această acţiune nu impune nici un cost marginal asupra celorlalţi.[22] În categoria D, ajungem la bunul public pur, care nu respectă eficienţa pieţelor atât din motiv de rivalitate cât şi de excluzabilitate. Odată ce o armată defensivă a fost constituită, sau o ameninţare credibilă de represalii nucleare în faţa unui eventual atac, nu costă nimic să mai adaugi o persoană sub această umbrelă protectivă. Astfel, nu numai că piaţa nu poate oferi apărare naţională, dar nici nu ar trebui, chiar dacă ar putea, din moment ce asta ar aduce critici împotriva ineficienţei economice. Şi este la fel şi în cazul farului. Odată ce a fost construit iar lumina a fost aprinsă, nu costă nimic să îndepărtezi o barcă suplimentară de malurile periculoase; o barcă nici nu poate fi exclusă de la aceste beneficii, din moment ce căpitanul care a plătit vede raza de lumină, acelaşi lucru pot să îl facă şi cei care nu au contribuit financiar la această afacere.[23]
Probabil că această schemă este mai uşor de înţeles dacă ne concentrăm asupra unui singur tip de serviciu. În graficul 2, vom ilustra totul doar cu ajutorul culoarelor de călătorie auto.
Grafic 2
Excluziune (Poate exclude?) |
|||
DA |
NU |
||
Rivalitate (Ar trebui să excludă?) |
DA |
A (autostradă aglomerată)
|
B (stradă aglomerată) |
NU |
C (autostradă liberă)
|
D (stradă liberă) |
Încorporăm faptul că este uşor să excluzi motociclişti de pe autostrăzile (A şi C) cu acces limitat (cu ajutorul barierelor şi a cabinelor de taxare), dar aproape imposibil să o faci în cazul străzilor din oraş (B şi D). În mod similar, când oricare drum este aglomerat (A şi B) există rivalitate. Călătorul marginal impune costuri asupra tuturor celorlalţi, încetinindu-i, fie pe stradă fie pe autostradă. Dacă sunt libere (C şi D) atunci nu se va întâmpla acest lucru. Categoria D se încadrează în eşecurile pieţei din ambele motive: este dificil să excluzi oamenii chiar şi de pe străzile oraşului atunci când sunt libere şi nu există nici un motiv legat de eficienţa economică pentru care să o faci.
Cam acesta este argumentul. Care sunt defectele lui? Sunt destule, şi toate sunt serioase.[24] Să luăm spre exemplu categoria A. Nu este nicio îndoială că, în cazul unui hamburger, din punct de vedere ex ante, costurile sunt într-adevăr mai mari decât zero, în sensul că sunt alte activităţi la care cineva a renunţat pentru a-şi devota resursele în această direcţie (adică nu pot fi investite în ale oportunităţi). Cu toate acestea, nu se aplică acelaşi lucru şi în cazul hamburgerilor ex post, sau deja gătiţi, de exemplu cei care aşteaptă să fie cumpăraţi de la McDonald’s, în intervalul dintre momentul când sunt puşi pe raft şi momentul când sunt cumpăraţi de cineva. Într-adevăr, nu numai că aceste costuri pentru mâncăruri nu sunt mai mari ca zero, nici măcar nu sunt egale cu zero. În schimb, ele au o valoare negativă, în sensul că te costă ceva pozitiv să poţi scăpa de ele. Asta înseamnă că, în loc să punem hamburgerii în categoria A, ei ar trebui retrogradaţi la C, împreună cu toate celelalte bunuri care nu duc la manifestarea principiului rivalităţii. Dar şi manifestarea principiului excluziunii poate fi pusă la îndoială în cazul acestui obiect de fast-food. Da, dacă îl mănânc, atunci prin definiţie tu nu îl vei putea folosi. Dar se pot întâmpla multe „de la mână până la gură”, şi de asemenea între achiziţie şi consumul efectiv. Câţi copii (în special în şcolile publice, nu în cele private) au fost forţaţi să dea prânzul bătăuşului din curte? În toate aceste cazuri, cei care nu au plătit (bătăuşii) nu au fost excluşi din folosirea bunului avut în vedere. Astfel, hamburgerul se mută nu numai din categoria A în categoria C, dar de asemenea din categoria A în categoria B, moment în care ajunge direct în D.
În aceeaşi manieră, putem introduce categoria B în D. Tot ce trebuie să observăm este că sunt mai multe costuri în privinţa traficului decât aglomerarea străzilor. Tirul obişnuit are mai multe tone, atât greutatea şasiului cât şi greutatea mărfii transportate. Acest lucru afectează calea de rulare chiar dacă nu este aglomerat, cu costuri mari de reparaţie şi înlocuire, toate acestea încetinind călătorii chiar mai mult. Şi da, putem fi siguri că în orele mai puţin aglomerate, niciun conducător nu îi încetineşte pe ceilalţi în medie, dar să presupunem că rămâi în spatele unuia care merge agale la ora 3 dimineaţa pe un drum cu o singură bandă pe sens, iar drumul este complet liber. Tu vei suferi costurile unei călătorii mai încete.
Da, non-contributorii pot fi excluşi din televiziunea cu plată, dar doar cu un anumit cost (care este o funcţie a „înarmării” între cei „ofensivi” [adică hackerii] şi cei „defensivi” [adică proprietarii] în domeniul tehnologiei electronice). Acest cost mai poate varia, depinzând de onestitatea populaţiei, uşurinţa cu care se pot construi decodoare şi de tehnologia antenelor-satelit. Teoretic aceste costuri pot fi extensive.
Chiar dacă pentru un moment am accepta coerenţa acestor distincţii, există dificultăţi cu B şi C. Presupunerea celor mai mulţi economişti care cred acest model este că, deşi sunt 4 categorii separate, ele nu reprezintă un procent egal de 25% din întregul PIB. Mai curând, pentru cei mai mulţi comentatori, categoria A conţine vasta majoritate a bunurilor şi serviciilor, D cuprinde puţine lucruri în afară de apărarea naţională şi farurile, în timp ce B şi C chiar şi împreună sunt mult mai mici decât A.
Cu toate acestea, este posibil că extindem acoperirea lui B şi C în direcţia lui D. De exemplu, se poate spune despre costurile marginale că sunt egale cu zero atunci când întregul stoc nu este vândut sau închiriat, adică acolo unde există locuri vacante sau provizii în exces. Este adevărat că surplusurile tind să fie diminuate de scăderea preţurilor pe care chiar ele o determină, dar acest proces nu funcţionează perfect niciodată. Nu suntem niciodată la echilibrul perfect. Există locuri vacante în majoritatea teatrelor, stadioanelor, concertelor, circurilor, zborurilor aeriene, claselor de studiu, sunt locuri libere în hoteluri, clădiri de apartamente, clădiri de birouri, mall-uri şi parcuri industriale. Dat fiind faptul că A, B şi C pot fi reduse la D, trebuie să ne limităm comentariile critice pentru mai târziu.
O dificultate de bază cu întreaga schemă a bunurilor publice, indiferent dacă există costuri sau nu, dacă sunt pozitive sau nu, este că acestea sunt pur subiective.[25] Costurile, în esenţă, reprezintă oportunităţile la care ai renunţat; mai specific, cea mai bună alternativă pe care nu ai ales-o. Cine în afară de cel care alege poate cunoaşte aşa ceva? Cu siguranţă nu un observator exterior – economistul mainstream, cel care este responsabil cu dogma bunurilor publice.
O altă problemă fundamentală se referă la excluziune. Este o axiomă de bază a economicei că întreprinderile private pot, ceteris paribus, să facă orice sarcină mai uşor, mai eficient şi mai ieftin decât guvernul. Piaţa tinde să „stârpească” creatorul lui Edsels, de exemplu. [model de automobile produs de Ford Motor Company în anii 1950, care a fost un mare eşec pentru companie – n.tr.]. Această tendinţă este cel puţin mult atenuată – mai degrabă nu există, pentru a fi mai precişi – în sectorul public. Argumentul bunurilor publice ilustrat prin această matrice cu 4 zone, susţine că excluziunea este un criteriu important pentru a stabili dacă o sarcină trebuie alocată pieţei sau guvernului. Cu toate acestea abilitatea pieţei de a-i exclude pe cei care nu plătesc (sau să facă orice altceva) este foarte diferită de cea care prevalează în cadrul statului. Ajungem astfel la un raţionament circular, din moment ce ar fi foarte costisitor sau chiar imposibil pentru guvern să îi împiedice pe cei care nu au plătit să beneficieze de un bun sau un serviciu, acest lucru justificând ca aceeaşi entitate, statul, să îl furnizeze în primul rând. Pentru a vedea eroarea din acest argument, putem începe din direcţia opusă. Astfel, din moment ce este foarte uşor pentru antreprenorul privat să excludă, acest lucru şterge categoriile B şi D dintr-o singură mişcare. Excluziunea este în primul rând o funcţie a pieţelor; este astfel ilegitim să folosim acest concept precum un băţ cu care să criticăm piaţa, din moment ce inabilitatea de a exclude este un eşec guvernamental, nu al pieţelor.
Este o greşeală să considerăm farul ca fiind un bun public pur inclus în categoria D.[26] Deţinătorul privat al farului are o ameninţare credibilă împotriva proprietarului bărcii care refuză să plătească taxa: data viitoare când acesta avea nevoie de serviciile sale, el va opri farul dacă nu sunt alte vase în zonă. Cei care nu plătesc vor încerca să meargă „pe urma” altor vase. Dar asta va creşte într-un mod nejustificat riscul de coliziune, atât cu alte vase cât şi cu malul. Mai mult decât atât, cel care nu plăteşte va trebui să îşi ajusteze programul astfel încât să corespundă cu cel al altor călători, ceea ce poate duce la creşterea costurilor mai mult decât reprezenta taxa de far. În mod alternativ, el ar putea încerca să îşi taie pânzele pentru a se deghiza ca fiind altă navă. Dar acest lucru, de asemenea, ar fi costisitor şi chiar periculos. Şi, în epoca vaselor cu aburi, acest lucru a devenit complet imposibil.
De asemenea ignorat este şi fenomenul de „internalizare a externalităţilor”. Problema cu farul este reprezentată de faptul că există o vastă resursă nedeţinută care interferează cu analiza pieţelor. Adică oceanul încă nu a fost complet privatizat. Dacă acest lucru se va întâmpla,[27] proprietarul va furniza serviciul oferit de far în acelaşi mod cum alţi antreprenori (de ex. băcanii, proprietarii pistelor de bowling) furnizează servicii de iluminat pentru clienţii lor.
Într-un mod similar, unii economişti susţin că iluminatul public este un bun public pur, care trebuie pus în categoria D, din moment ce este aproape imposibil să restricţionezi acest serviciu doar în favoarea acelor pietoni care au plătit pentru acesta. Răspunsul simplu este să faci o ofertă la pachet: să combini accesul pe trotuar cu iluminatul, şi că facturezi ambele servicii. Patronii restaurantelor nu facturează separat pentru iluminat; costul este inclus în preţul mesei. În ceea ce priveşte restricţionarea accesului clienţilor pe trotuare, este posibil ca atunci când asemenea căi de acces ar fi complet privatizate, accesul să fie oferit în mod gratuit, ca o pierdere colaterală, în aceeaşi manieră în care proprietarii centrelor comerciale nu te taxează atunci când foloseşti culoarele lor de acces.[28]
Dar cum rămâne treaba cu apărarea naţională? În urma acestor remarci preliminare, suntem acum pregătiţi să înfruntăm această sarcină. În primul rând, este relativ uşor să îi excluzi pe cei care nu plătesc de la beneficiile de acest fel.[29] Tot ce trebuie să facă compania privată de apărare Acme este să emită semne pentru clienţii săi, plăci mari pentru casele, magazinele şi fabricile lor şi un semn mic de ataşat de rever pentru uz personal. Orice persoană sau proprietate care nu deţine unul din aceste semne (ar fi fraudulos şi pedepsibil de lege să falsifici aceste postere) ar fi „fair game”, din punctul de vedere al acestei agenţii. Corporaţia ar putea să meargă şi să spună cubanezilor, ruşilor sau Ayatollahului – oricine este considerat „omul rău” de jure – că Jones nu a plătit pentru protecţie, şi astfel dacă el sau proprietatea lui ar fi atacată, nicio rezistenţă nu ar fi oferită de către această poliţie privată particulară.[30] Bineînţeles, ar fi ilicit ca Acme să îi ceară lui Jones să plătească ameninţându-l că ei înşişi se vor angaja în agresiune împotriva lui. Dacă Acme ar face asta, s-ar coborî la nivelul taxei de protecţie oferite actualmente de guvern.
O altă formă de privatizare este posibil să apară[31] la fel ca „pachetul” care lega străzile, autostrăzile şi trotuarelor împreună cu iluminatul. Sub un sistem de capitalism laissez-faire pur, toate proprietăţile (fără excepţii) ar fi deţinute în mod privat. Aste include, eminamente, drumurile, autostrăzile şi străzile.[32] Cine, atunci, îi va proteja pe oameni atunci când îşi parcurg rutina zilnică de a merge de acasă la locul lor de muncă şi invers[33], cu excursii zilnice pe trotuare către magazine şi cinematografe, altele săptămânale către săli de bowling, terenuri de golf şi mall-uri, unele lunare în centru sau vacanţele anuale către locuri îndepărtate? Păi, deţinătorii acestor facilităţi. Să avem în vedere că, spre deosebire de prezent, oriunde va merge o persoană ea va continua să se afle pe o proprietate privată. Fiecare deţinător va fi atunci foarte motivat să se asigure că nu se întâmplă crime pe terenul lui, deoarece dacă acest lucru se va întâmpla, se va diminua valoarea actualizată a proprietăţii sale.[34]
Mai mult decât atât, spre deosebire de poliţia publică şi soldaţii guvernamentali, vor avea, în plus faţă de motivaţia patriotică sau morală (esprit-de-corps) de a-şi proteja semenii, şi o motivaţie financiară pentru a face asta. Nu este un accident că aleile din Disneyland sunt mai sigure decât cele din Central Park. Să apară câteva violuri sau crime în prima locaţie, şi profiturile vor începe să scadă, pe măsură ce clienţii vor evita locaţia respectivă. Dacă s-ar permite mai multe, falimentul ar fi la orizont, împreună cu ameninţarea că proprietarii actuali îşi vor pierde proprietatea în favoarea antreprenorilor care sunt în stare să menţină un nivel de siguranţă acceptabil. Într-un contrast vizibil, când Central Park devine o zona cvasi-militarizată unde criminalii conduc o revoltă, nimeni într-o poziţie de a face ceva în această privinţă nu pierde bani. Banii pentru întreţinerea şi salvgardarea parcului provin din taxe, adică coercitiv. Falimentul nu este posibil. Singurul remediu este unul politic. Dar pentru aceasta utilizatorii parcului vor trebui să aştepte până la patru ani. Chiar şi atunci, nu au niciun mod direct de a-şi exprima insatisfacţia în legătură cu siguranţa parcului. Ei trebuie să aleagă între doi candidaţi la primărie care sunt responsabili de mult mai multe decât protecţia câtorva hectare de teren.
Poliţia, de asemenea, în loc să se limiteze la activităţile ei de protejare a inocenţilor împotriva criminalilor, de fapt ea însăşi se ocupă cu lucrurile specifice celor din urmă. Primul şi cel mai fundamental aspect este faptul că veniturile colectate pentru a le plăti salariile şi pentru a le cumpăra uniformele, vehiculele, armele etc. se bazează pe constrângere. Pentru a explica, ei se angajează chiar în acţiunea împotriva căreia trebuia să îi protejeze pe „clienţii” lor. Cu greu se poate imagina un sistem auto-contradictoriu mai vizibil ca acesta. Dar, în plus faţă de acest ultraj, ei iau parte la o întreagă gamă de agresiuni auxiliare. De exemplu, ei arestează oameni pentru că aceştia vând şi cumpără produse farmaceutice care au fost declarate în mod arbitrar ca fiind ilegale. Se comportă la fel şi în privinţa adulţilor care acţionează consensual atunci când e vorba de sex, materiale de citit, salarii, condiţiile de lucru, orele de lucru, reglementările în privinţa clădirilor şi lista poate continua la nesfârşit. Deşi poliţia într-adevăr petrece o parte din timp oprind criminalii, violatorii şi hoţii, în niciunul din cazurile anterioare de „crime” fără victime ei nu protejează persoanele şi proprietatea oricât de mult ţi-ai pune la lucru imaginaţia. În schimb, ei intervin chiar mai mult în aranjamentele contractuale voluntare private.
Ţinând cont că ar fi fezabil pentru poliţia privată să excludă ne-plătitorii şi cei care nu sunt clienţi de la siguranţa pe care nu şi-o permit (asta înseamnă să mutăm acest serviciu de la D la C), ce se poate spune despre cealaltă parte a argumentului, şi anume cea referitoare la rivalitate? Au poliţiştii un cost marginal pozitiv? (Adică, putem transfera serviciile oferite de poliţie de la categoria C la categoria A?) Un moment de reflecţie ne va convinge că putem. Cu siguranţă o gardă de corp poate proteja mai eficient un client decât 100 sau 1000. Dacă aşa se întâmplă, înseamnă că va costa mai mult să oferi siguranţă mai multor oameni. Consumatorii de servicii de protecţie se află în situaţie de rivalitate unii relativ la ceilalţi.
Atunci când ne mutăm din arena protecţiei oferite de poliţie în cadrul intern la regiunea externă a armatelor şi a relaţiilor internaţionale, povestea rămâne în mare parte la fel. Apărarea naţională nu poate fi, de asemenea, încadrată în categoria D. Nu este nici imposibil să excluzi ne-plătitori nici faptul că adăugarea unei persoane sub umbrela de protecţie nu implică nici un cost în privinţa resurselor adiţionale. Să ne referim la ultima parte în primul rând. Dacă era adevărat că nu costă nimic să protejezi mai mulţi oameni, din momentul în care o armată s-ar forma, să spunem una care posedă putere nucleară, atunci Rhode Island ar putea să lupte singură în toate războaiele noastre. De ce să aduci venituri ce provin din taxe din Texas sau Alaska sau Hawaii sau Florida? Nu ar fi necesar. În al doilea rând, folosind aceeaşi linie de argumentaţie, nu ar exista nici un motiv pentru care atât America de Nord cât şi America de Sud să nu fie protejate nu de SUA, care este în măsură să îndeplinească această sarcină, ci şi de orice altă jurisdicţie mai mică şi mai slabă, echivalentul internaţional al insulei Rhode Island – Canada sau Uruguay, de exemplu. Dacă aceste afirmaţii sunt absurde, şi sunt, atunci aceeaşi evaluare trebuie aplicată şi argumentului conform căruia nu costă nimic în plus protejarea mai multor oameni.
Să considerăm un alt caz. Să presupunem că două armate invadează SUA în acelaşi timp, una dinspre Atlantic şi cealaltă dinspre Pacific. Cu siguranţă că forţele noastre de apărare ar putea să facă o treabă mult mai bună dacă şi-ar putea concentra întreaga atenţie doar pe un singur front. Faptul că sunt obligaţi să apere atât coasta de est cât şi cea de vest în acelaşi timp nu face altceva decât să le îngreuneze eforturile generale.
Să luăm în considerare acum prima aserţiune. Este posibil să excluzi non-clienţii de la posibilitatea de a beneficia de serviciul de protecţie? Este simplu de văzut că aşa stau lucrurile atunci când este vorba de armament convenţional. Dacă nimeni din Arkansas nu plăteşte pentru protecţia în faţa lui Muammar Khadaffi, atunci firma privată XYZ care s-a oferit să ţină această ameninţare cât mai departe nu va interveni cu planurile celui din urmă în legătură cu cucerirea Arkansasului. În schimb, XYZ se va limita la a se asigura că acest asasin estic nu va pune nici măcar un deget pe clienţii din, să spunem, New York şi New Jersey, locurile din care firma îşi extrage veniturile. Să presupunem acum că o treime din locuitorii Arkansasului se înscriu la firma XYZ, şi că ei sunt împrăştiaţi pe tot teritoriul statului. Din nou, nicio problemă. Agenţia de protecţie internaţională va împrumuta o idee de la omologul său local: va da medalioane clienţilor săi, iar astfel Khadaffi (precum şi alţi rău-făcători) vor înţelege să XYZ se va uita în altă parte dacă un non-client este atacat.
La o primă impresie pare dificil de văzut cum ar putea asta funcţiona în cazul protecţiei nucleare. După cum se ştie, dacă o ameninţare de anihilare comună în masă – dacă este cazul – va proteja Arkansasul de ruşi, atunci statele Missouri, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas şi Oklahoma care se află în vecinătatea sa nu trebuie să ajute la finanţarea sistemului de rachete balistice intercontinentale, care este destinat „punerii unei bombe în toaleta bărbaţilor de la Kremlin”. Acei zgârciţi vor lăsa Arkansasul să facă asta de unul singur. Problema este că acest argument demonstrează prea mult. Dacă această tactică va merge pentru statele din prima linie adiacente Arkansasului, va funcţiona oriunde în lume. Dacă cineva va putea să pună în acest fel o sabie a lui Damocles deasupra capului tuturor ruşilor dintr-o poziţie de autoritate (şi, bineînţeles, asupra tuturor celorlalţi care locuiesc în acea ţară), atunci nu există în principiu nicio limită în legătură cu cererile care le pot fi făcute. Atunci nu există niciun motiv pentru a limita zona non-excluzabilă doar la cea din jurul acestui singur stat. Teoretic, întreaga lume este domeniul la care se extinde zona de non-excluzabilitate.[35] Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu există nicio susţinere pentru ca apărarea naţională a diverselor guverne naţionale care fac parte din clubul nuclear să facă parte din bunurile publice ce se află în categoria D. În schimb, ce avem aici este un argument pentru un guvern mondial, care să cuprindă toţi oamenii de pe pământ.
Cluburile voluntare[36]
În plus faţă de argumentele externalităţilor şi a bunurilor publice care sunt aduse în favoarea guvernelor, mai există ideea conform căreia aceste instituţii chiar fac parte din piaţă în sensul că nu iniţiază violenţă împotriva membrilor săi. În schimb, statele se aseamănă unui club privat; din moment ce ultimul nu este vinovat de iniţierea violenţei, atunci acest lucru nu se poate aplica nici în cazul celui dintâi. Dacă aşa stau lucrurile, atunci apărarea naţională oferită de către state nu este mai problematică decât orice altă iniţiativă privată, de exemplu un stand de hot-dog. Este imperativ atunci ca, pentru o analiză critică a argumentului în favoarea protecţiei oferită de guverne, aceste solicitări să fie expuse ca fiind eronate.
Să luăm în considerare următoarele:
Un mod de a ne gândi la guvern este că se aseamănă unui club. La fel cum un club de tenis există pentru a promova interesele membrilor săi care joacă tenis, la fel şi guvernele există pentru a promova interesele cetăţenilor săi. Analogia cu un club este folositoare atunci când ne gândim la problema secesiunii. La fel cum dreptul de a te retrage dintr-un club, dacă nu îţi mai reprezintă interesele, pare rezonabil, la cel şi dreptul de secesiune în anumite circumstanţe pare rezonabil.
Retragerea unui individ dintr-un club are efecte adverse asupra celorlalţi membri ai clubului. Să presupunem, de exemplu, că facilităţile clubului au fost construite de la presupunerea că 1000 de membri vor acoperi costurile cu amortizarea şi cu întreţinerea lui. Dacă numărul de membrii scade sub 1000, atunci membrii care rămân trebuie să plătească onorarii mai mari decât au plănuit iniţial. Având acest lucru în minte, membrii fondatori ai unui club se pot pune de acord să impună o penalitate asupra celor care se retrag, sau să îi oblige să renunţe la o obligaţiune în cazul retragerii, dacă nu găseşte un membru care să îi ia locul. [37]
Bineînţeles, dacă acest club poate impune o penalizare asupra celor care vor să se separe, poate de asemenea, ca un guvern, să interzică apariţia acestui lucru în primă instanţă.[38]
Un alt autor cu opinii similare lui Charles Blankart:
Statul poate fi văzut ca o organizaţie similară unui club. Cluburile sunt formate de indivizi care vor să urmărească un scop comun. În mod similar un stat poate fi definit ca un club format din cetăţeni, şi proiectat să servească scopurilor pe care membrii săi le au în comun, precum furnizarea de bunuri publice ca legea şi ordinea, apărarea naţională, străzi şi autostrăzi etc.[39]
De asemenea, el însuşi oferă această opinie: „Un stat e un tip particular de club în sensul că dimensiunile sale sunt (în mod general) definite din punct de vedere geografic”.[40]
Ideea conform căreia guvernul este analog unui club voluntar privat – sau, mai mult decât atât, nu este nici mai mult nici mai puţin decât un club voluntar privat – este asociată în mod obişnuit, sau creditată lui, James Buchanan.[41] Cu toate acestea noi vom urmări versiunea lui Randall Holocombe asupra aceste doctrine. Este foarte confuză şi contradictorie, dar tocmai aceste lucruri ne pot servi ca material de analiză. Deşi acest autor afirmă în mod specific că „Puţini oameni sunt dispuşi să contrazică ideea cum că statele nu sunt nimic altceva decât nişte cluburi mari”[42] – şi într-adevăr, aceasta este o eroare majoră – aceasta este fix viziunea sa, după cum urmează să argumentez. Numai că, în loc să susţină că statele sunt, de fapt, organizaţii voluntare, Holocombe crede, de asemenea, că aceste cluburi voluntare sunt într-adevăr coercitive!
Proba „A” este această afirmaţie a lui în legătură cu „modelul (tipul) de schimb al guvernului”.[43] Acum, pentru cei mai mulţi oameni, „schimbul” implică interacţiune voluntară. Un om care livrează plăcinte îi dă una din plăcintele sale celui care livrează lapte, iar cel din urmă răspunde în acelaşi fel, cu aceeaşi monedă [cu laptele pe care acesta îl are – n.tr.], după cum ilustrează faimosul desen a lui Norman Rockwell. Dar Holocombe nici nu vrea să audă de asta. În schimb, el susţine, într-un scenariu al „schimbului” din iad:
O posibilitate ar fi ca persoana mai puternică să o înrobească pe cea mai slabă şi să o forţeze să lucreze pentru ea (sic). Persoana mai puternică este solicitantul rezidual în acest caz, dar … persoana mai slabă nu are niciun stimulent pentru a fi productivă… persoana mai slabă nu are nici un stimulent să producă lucruri pe care ştie că îi vor fi furate mai târziu…
O altă posibilitate de la începutul anarhiei este ca persoana mai puternică să fie de acord să ia doar o porţiune predeterminată din producţia persoanei mai slabe. De exemplu, dacă amândoi oameni sunt de acord ca persoana mai slabă să dea celei puternice o treime din producţia lui, amândorura le va fi mai bine. Persoana mai slabă are acum un stimulent să producă, ştiind că va putea păstra două treimi din producţia sa, iar persoana mai puternică obţine o treime din producţia celei slabe. Într-un regim de anarhie, este puţin probabil ca persoana slabă să producă ceva care poate fi luat de către persoana mai puternică, reducând producţia care poate fi realizată de către ambele persoane. Societatea formată din două persoane este mai productivă, şi ambilor oameni le este mai bine dacă sunt de acord ca persoana mai slabă să împartă un procent specificat din producţia sa cu cel puternic.[44]
Problema aici nu este că Holocombe atribuie coerciţia instituţiilor statului. Dimpotrivă, acest lucru este corect. Problema este reprezentată de perversitatea limbajului folosit în descrierea unei asemenea relaţii: în termeni de schimb[45] şi acord. Dacă acesta ar fi un „acord” atunci este „acordul” victimei de a fi jefuită, în loc să fie împuşcată şi apoi jefuită; este „acordul” unei femei de a fi violată în loc să fie violată şi apoi ucisă, când de fapt nu este „de acord” cu niciuna. Pe scurt, nu este vorba de nici un acord. Un asemenea limbaj confuz pare a fi folosit aşa în mod intenţionat.
Holocombe continuă descriind guvernul ca „schimbul dintre protecţie şi tribut”, şi să susţină că aceasta aduce „beneficii atât pentru cetăţeni cât şi pentru guvern”. Prima este un exemplu de limbaj idiosincratic pe care ne aşteptăm să îl auzim de la acest autor. Atunci când o parte o „protejează” pe cealaltă de jafurile care emană de la ea însăşi, aceasta este „protecţie” în sensul mafiot al termenului. Este, pentru a fi foarte clari, nu protecţie ci invazie şi furt. Şi să spui că ambele părţi ale tranzacţiei „beneficiază” înseamnă să adaugi şi insultă pe lângă vătămare. Dacă acesta ar fi într-adevăr un schimb mutual benefic, precum în cazul trocului dintre plăcintă şi sticla de lapte, atunci ambele părţi s-ar angaja în schimb în mod voluntar. Dar aici, şi chiar şi Holocombe admite asta, o parte intră în „acord” în mod coercitiv. Halal contract.[46]
Pentru un autor care vede o paralelă puternică între guvern şi cluburi, Holocombe se face vinovat de puţină inconsistenţă. De exemplu, el susţine:
Dacă cluburile sunt organizaţii fundamental voluntare, atunci cineva nu ar avea motiv să îşi dorească să interacţioneze cu activităţile clubului. Oamenii cărora nu le plac activităţile clubului nu trebuie să se alăture acestuia. Dacă guvernele sunt (sic) organizaţii fundamental coercitive care forţează oamenii să se supună regulilor guvernului, atunci toţi cei din grup au un interes în activităţile guvernului.[47]
Dar asta este mai mult decât curios. El tocmai a terminat de admis că guvernele sunt într-adevăr coercitive, în sensul că îi forţează pe oameni să intre în „contracte” cu ei. De ce atâta delicateţe aici? În al doilea rând, o construcţie paralelă l-ar fi forţat să îşi concluzioneze citatul de mai sus, nu cum a făcut-o, ci mai degrabă spunând „atunci toţi din aceste grupuri ar avea foarte mult motive să dorească să interfereze cu activitatea guvernului”. De ce să dăm înapoi de la implicaţiile propriilor premise?
Mai apoi, de asemenea, Holocombe rezistă ecuaţiei impozitării şi furtului. El spune: „Chiar dacă cineva priveşte impozitarea ca fiind furt, cu greu ar susţine cineva că un hoţ devine guvern ca rezultat al infracţiunii sale”.[48] Din contră, pornind de la premisele lui Holocombe, cineva ar fi forţat de legile logicii să afirme exact acest lucru, pe lângă faptul că guvernul poate fi definit ca un hoţ cu legitimitate.[49]
După cum spuneam, nu guvernul este principala problemă pentru Holocombe. Cel puţin acest autor admite, în propriul său limbaj stupefiant, că guvernul este responsabil de ameninţările cu violenţa împotriva cetăţenilor dacă aceştia nu sunt „de acord” să plătească tribut[50], chiar dacă nu reuşeşte să termine raţionamentul acestei intuiţii.
De fapt, adevărata dificultate este faptul că Holocombe vede coerciţie în organizaţiile voluntare precum cluburile. Să luăm de exemplu ceva ce mulţi ar considera a fi un inofensiv club de bridge, care prevede ca membrii săi să organizeze o întâlnire o dată în fiecare lună:
Clubul de bridge îşi taxează membrii prin faptul că îi obligă să plătească pentru răcoritoare la fiecare 4 săptămâni. Este de asemenea o anumită cantitate de muncă implicată în găzduirea grupului, precum amenajarea locului unde se va desfăşura evenimentul, pregătirea răcoritoarelor … şi curăţenia de după. Această muncă forţată este similară din punct de vedere conceptual cu conscripţia militară.[51]
Acest autor nu va putea fi interpretat ca fiind serios susţinând că există coerciţie în cadrul clubului de bridge. Acest lucru, se poate spune, este prea contrar bunului simţ, chiar şi pentru el. În schimb, el şi-ar dori să fie interpretat ca utilizând acest exemplu ca o introducere, pentru a arăta că nu există nicio diferenţă reală de principiu între aranjamente coercitive şi voluntare. El afirmă în mod răspicat că „există o continuare între cluburi şi guverne”[52], dar nu poate fi lăsat să scape atât de uşor. Deoarece Holocombe afirmă de fapt că clubul de bridge este parţial coercitiv.[53] Dar acest lucru reprezintă folosirea într-un mod monstruos şi presupus intenţionat a limbajului, cel puţin din perspectiva unui vorbitor nativ de limbă engleză. Dacă un club de bridge este, într-adevăr, o instituţie coercitivă, chiar şi parţial, atunci nu există nicio speranţă de claritate în acest domeniu.
Artileria sa grea în legătură cu acest distincţie – sau, mai degrabă, cu lipsa distincţiei – între piscina de cartier, care apare în urma unui legământ, sau contract, şi piscina municipală, care se bazează bineînţeles pe impozitare. El este păcălit, din cauza similitudinilor superficiale în cele două cazuri, să creadă că nu există nicio diferenţă relevantă între ele. El spune:
Cu siguranţă [distincţia dintre cele două] nu poate avea legătură cu coerciţia. Atât organizaţia piscinei de cartier cât şi guvernul municipal au abilitatea de a-i forţa pe rezidenţi să contribuie la cuferele lor. În ambele cazuri individul nu poate scăpa din organizaţie fără să se mute, dar în ambele cazuri este posibil să se mute de acolo.[54]
Diferenţa evidentă dintre cele două cazuri, aparentă oricui înţelege o brumă de filozofie politică, este că în primul caz, piscina este deţinută în mod privat, în timp ce în al doilea caz nu este. Conform lui Holocombe,
Subdiviziunea a fost mai demult o fermă ce a fost cumpărată de un dezvoltator care a împărţit ferma în loturi individuale şi a construit case în fiecare lot. În centrul subdiviziunii dezvoltatorul a construit o piscină de cartier.[55]
Pentru că a beneficia de pe urma accesului la această facilitate fără să plăteşti înseamnă de fapt să comiţi un furt al unui serviciu de la asociaţia privată care deţine acum piscina. Într-un contrast evident, piscina municipală este sub auspiciile consiliului local. Nu sunt drepturi de proprietate private implicate. Din contră, există un guvern local, cu puterea de a-i obliga pe cetăţenii care nu au semnat niciun contract cu el de niciun fel. Această distincţie elementară, atât de fundamentală analizei politicilor publice, pare că a scăpat atenţiei acestui autor. Conform lui Schumpeter, „Teoria care interpretează impozitele ca analoage taxelor de la cluburi, sau a cumpărării serviciilor unui doctor doar demonstrează cât de depărtată este această parte a ştiinţelor sociale de obişnuinţele ştiinţifice ale minţii”.[56]
Faptul că cele două instituţii au câteva lucruri asemănătoare între ele nu poate fi negat. Dar conform propriei teorii a lui Holocombe referitoare la creaţia statului, indivizii au apărut primii. Deoarece au suferit sub starea naturală Hobbesiană, ei au fost de acord să „schimbe” această stare de lucruri cu una mai civilizată, din care face parte statul. Dar ei nu au fost de acord cu aşa ceva. După cum demonstrează Spooner[57], nu există nicio dovadă pentru această afirmaţie. Nimeni, nici măcar sub ameninţare, nu a semnat un contract inaugurând statul, şi nimeni niciodată nu a plătit un impozit în mod voluntar. Aşa stând lucrurile, statutul piscinei guvernamentale, în ciuda aparenţelor exterioare, este de fapt complet diferit faţă de cea pur privată. Guvernul a „schimbat” într-adevăr tributul pentru regularitatea în furt, dar Holocombe se află într-o gravă eroare atunci când aseamănă aseamănă aceste relaţii cu cele de la baza contractului condominiului în legătură cu piscina.
Chiar şi după o privire atentă, şi câteva reluări ale lecturii, îmi este încă neclar dacă Holocombe vede unităţi mici ale guvernului (de ex. oraşele şi satele) ca voluntare, sau dacă vede unităţile dezvoltate privat ca fiind coercitive, sau ambele. Este neclar deoarece nu spune adevărul în legătură cu aceste două viziuni. [58] Poziţia corectă, susţin eu, este că ambele sunt greşite. Adică guvernul, indiferent de cât de „local” ar fi nivelul, este întotdeauna coercitiv. Aceasta este esenţa instituţiei. Acest lucru este adevărat mai puţin atunci când este un acord unanim la începerea lui; dar dacă acest lucru este adevărat, atunci noi nu mai vorbim de etatism. În schimb, ne-am apropriat de tărâmul privat. Într-un contrast pregnant, nu ne putem îndoi că aranjamentele comune voluntare, private, trebuie să fie necesarmente non-coercitive. Dacă cumva sunt sau devin coercitive, atunci este corect să fie interpretate ca fiind un aspect al guvernului, nu al sectorului voluntar. Bandele criminale private, hoţii individuali şi violatorii, de exemplu, sunt în mod necesar guvernamentali, cu toate că neoficial.
Concluzie
Am luat în considerare câteva argumente în numele apărării naţionale organizate de guvern: externalităţile, bunurile publice şi teoria cluburilor. Le-am găsit pe toate având deficienţe. Concluzionăm, astfel, că susţinerea acestor aranjamente instituţionale este nedovedită.
[1] Michael Levin, „How Philosophical Errors Impede Freedom”, Journal of Libertarian Studies 14, nr. 1 (Iarna 1998-99): 125-34.
[2] Bazat pe personajul Little Buttercup din Pinafore a lui Gilbert şi Sullivan, care cânta „Lucrurile nu sunt ceea ce par, laptele Degresat se preface a fi cremă” (ibid., pag. 129).
[3] Vezi de asemenea şi Frederic Bastiat, The Law (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1962); idem, Economic Harmonies, W. Hayden Boyers, trad. (New York: Van Nostrand, 1964).
[4] Henry Hazlitt, Economics in One Lesson (New York: Arlington House, 1979), pag. 23. [Varianta în limba română poate fi găsită la adresa http://ecol.ro/carte/economia-intr-o-lectie – n. tr.]
[5] Hugh Murray, „White Male Privilege: A Social Construct for Political Oppresion”, Journal of Libertarian Studies 14, nr. 1 (Iarna 1998-99): 136.
[6] John T. Flynn, As We Go Marching, (New York: Free Life Editions, 1994 [1973], citat în Llewellyn H. Rockwell Jr., „Buckleyism, RIP”, Triple R. Rothbard-Rockwell Report 10, nr. 7 (Iulie 1999): 11.
[7] Vezi William Kneale şi Martha Kneale, The Development of Logic, (Oxford: Clarendon Press, 1962), pag. 228; Biblia, Noul Testament, Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel 1:12-13; Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach: An Eternal Golden Braid (New York: Basic Books, 1979), pag. 17. Îi datorez acest punct şi referinţă lui William Friedman.
[8] Edward O. Wilson, Academic Questions (Vara 1998); idem Consilience: The Unity of Knowledge (New York: Random House, 1998).
[9] Richard F. Hassing, „And Furthermore…” Academic Questions (Iarna 1998-99):6.
[10] John C. McCarthy, în „The Descent of Science”, Review of Metaphysics 5, nr. 4 (Iunie 1999): 851-52 spune:
Consilience violează o regulă logică atât de fundamentală încât este valabilă pentru orice fel de discurs: eşuează testul auto-referinţei. Reducţionismul ontologic care pretinde că reprezintă substanţa discursului său subminează presupoziţiile raţionale care stau la baza actului său de a vorbi. Trebuie spus despre cartea sa ceea ce a spus un om pe care Wilson îl creditează ca fiind „marele arhitect” al ştiinţelor naturale moderne, în legătură cu ştiinţa în perioada ei pre-modernă: este ca o „masă magnifică fără nicio fundaţie”.
[11] Walter Block, „Population Growth: Is It a Problem?” Resolving Global Problems into the 21st Century: How can science Help? Proceedings of the Fourth National Conference of Canadian Pugwash, Peter S. Ross, Sheila Riordon şi Susan MacArtney, ed. (Ottawa: CSP Publications, 1989), pag. 43
[12] Hans-Hermann Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property: Studies in Political Economy and Philosopy (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1993), pag. 204-07. Vezi de asemenea Stephan Kinsella, „Punishment and Proportionality: The Estoppel Approach”, Journal of Libertarian Studies 12, nr. 1 (Primăvara 1996): 51-74.
[13] Don Colreone în Naşul a spus victimelor sale că le va face „o ofertă pe care nu o pot refuza”. Ideea, de fapt, este că, aflaţi în imposibilitatea de a refuza, cu greu mai poate fi numită ofertă; era, mai degrabă, o ameninţare. Acest lucru este evident pentru întreaga audienţă. Din păcate, această idee a eludat generaţii de economişti, cel puţin atunci când este vorba de guvern, că aceeaşi „ofertă” este făcută cetăţenilor săi.
[14] Dacă eu pornesc un stat, atunci potrivit acestui argument, va fi în beneficiul tău; dacă tu porneşti un stat, eu voi fi un pasager clandestin în el. Astfel niciunul dintre noi, adică nimeni, nu va începe să facă acest lucru. Cu alte cuvinte, putem folosi un argument, care aparent demonstrează că statul este necesar, să demonstrăm că, conform aceluiaşi argument, o asemenea instituţie nu ar putea să apară. Pentru mai multe pe acest subiect vezi Hans-Hermann Hoppe, „Fallacies of the Public Goods Theory and the Production of Security”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 1 (Iarna 1998): 27-46; idem „Private Production of Defense”, Journal of Libertarian Studies 14, nr. 1 (Iarna 1998-99): 27-52; idem, The Private Production of Defense (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1998); Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1973); Jeffrey Rogers Hummel, „National Goods versus Public Goods: Defense, Disarmament and Free Riders”, Review of Austrian Economics 4 (1990): 88-122
[15] În mod normal la acest punct m-aş simţi obligat să ofer câteva citate. Acest lucru nu este necesar în prezentul context, în virtutea faptului că practic toţi economiştii acceptă acest argument. Nu există niciun text care să se ocupe de această temă care să protesteze împotriva acestui argument. Aici este o mostră: Dennis C. Mueller, Constitutional Democracy (Oxford: Oxford University Press 1996); Todd Sandler, Collective Action: Theory and Applications (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1992); Richard Cornes and Todd Sandler, The Theory of Externalities, Public Goods and Club Goods (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1986).Datorez această referinţă şi anterioarele lui Randy Holocombe. James M. Buchanan, The Limits of Liberty: Between Anarchy and Leviathan (Chicago: University of Chicago Press, 1975); Mancur Olson, Jr., The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups (New York: Schocken Books, 1971); Geoffrey Brennan and James M. Buchanan, The Reason of Rules: Constitutional Political Economy (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1985).
[16] Ludwig von Mises, Human Action, Scholar’s Edition (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1998); Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Auburn, Ala.: Ludvig von Mises Institute, 1993).
[17] Murray N. Rothbard, „Toward a Reconstruction of Uility and Welfare Economics”, în idem, The Logic of Action I (Cheltenham, U.K.: Edgar Elgar, 1997).
[18] Acest lucru este evident şi adevărat în sens literal în cazul vegetarienilor. Conform lui Richard Cornes şi Todd Sandler, în „Theory of Externalities, Public Goods and Club Goods”: „În cazul unui bun public pur, voluntariatul poate să fie absent din moment ce bunul ar putea să fie rău pentru unii destinatari (de ex, apărarea pentru un pacifist, fluoridarea pentru cineva care se opune acestei proceduri)” (pag. 159). Dar cum poate să fie un „bun public pur” dacă este rău cel puţin pentru unii oameni?
[19] În cel mai rău caz, merită respingerea scurtă oferită de Rothbard:
Se susţine că A şi B beneficiază dacă îl pot forţa pe C să facă ceva . . . orice argument care susţine dreptatea şi bunătatea a trei vecini care, doritori să formeze un cvartet, îl forţează pe al patrulea vecin cu arma să înveţe şi să cânte la vioară, cu greu merită orice comentariu serios.
Murray N. Rothbard, „The Fallacy of the ‘Public Sector’, în idem, The Logic of Action II: Applications and Criticism from the Austrian School (Cheltenham, U.K.: Edward Elgar, 1997), pag. 178.
[20] Acest lucru se adresează în particular celor cărora le-am făcut o ofertă explicită a serviciilor mele; însăşi refuzul lor indică faptul că au cea mai mare nevoie de aceste servicii.
[21] De fapt, acesta este un concept artificial făcut pentru scopurile noastre analitice. Deoarece vecinul care locuieşte vis-a-vis de un om în Seattle poate să fie o primejdie mai mare decât cineva care locuieşte în St. Johns, Canada, deşi cel din urmă, se spune, datorează supunere unei alte ţări iar primul este un concetăţean. Astfel, vom considera atât apărarea naţională împotriva străinilor, dar mai important, protecţia împotriva incursiunilor violente indiferent de sursa lor geografică sau politică.
[22] În anticiparea criticii noastre de mai jos, putem spune „Nici un cost marginal, eh? Dar proprietarii cărora le displace faptul că sunt obligaţi să permită non-consumatorilor să beneficieze de servicii pe gratis, pe cheltuiala lor [a proprietarilor]?”
[23] În viziunea lui William J. Baumol (vezi recenzia lui Robert Alan Dahl şi Charles Edward Lindbloom, Politics, Economics and Welfare, [1953], care a apărut în Economic Theroy and Operations Analysis [Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1961], pag. 268): “Deficienţele sistemului de preţuri sunt descries la fel de bine. Inabilitatea posibilităţii de a asigura nevoi comunale ca apărarea, drumurile şi farurile din cauza costurilor mari pentru oricare persoană individuală ce furnizează asemenea bunuri şi servicii ce pot fi partajabile”. Pentru replici la poziţia lui Baumnol în legătură cu apărarea, vezi nota 14 de mai sus; în legătură cu drumurile, vezi nota 32 de mai jos; şi în legătură cu farurile, vezi nota 26.
[24] Pentru mai multe detalii, vezi Walter Block, „The Justification of Taxation in the Public Finance Literature: An Unorthodox View”, Journal of Public Finance and Public Choice 3 (Toamna 1989): 141-58; idem, „Canadian Public Finance Texts Cannot Justify Government Taxation: A Critique of Auld and Miller; Musgrave, Musgrave and Bird; McCready; and Wolf”, Canadian Public Administration 36, nr. 2 (toamna 1993): 225-62.
[25] James M. Buchanan şi G.F. Thirlby, L.S.E. Essays on Cost (New York: New York University Press, 1981); James M. Buchanan, Cost and Choice: An Inquiry into Economic Theory (Chicago: Markham, 1969); Mises, Human Action; Rothbard, Man, Economy, and State.
[26] Ronald H. Coase, „The Lighthouse in Economics”, Journal of Law and Economics 17 (1974): 357-76; pentru o critică a acestuia, vezi David E. Van Zandt, „The Lessons of the Lighthouse: ‘Government’ or ‘Private’ Provisions of Goods”, Journal of Legal Studies 23, nr. 1 (1993): 47-72; pentru o critică a ambelor articole menţionate anterior, vezi William Barnett şi Walter Block, “Coase and Van Zandt on Lighthouses” (manuscris nepublicat, 2003).
[27] Walter Block, „Institutions, Property Rights and Externalities: The Case of Water Quality”, Agriculture and Water Quality: Proceedings of an Interdisciplinary Symposium, Murray H. Miller, J. E. FityGibbon, Glenn C. Fox, R.W. Gillham, şi H.R. Whiteley, ed. (Guelpg Center for Soil and Water Conservation: University of Guelph Press, 1992), pag. 191-208; Roy Whitehead, Catherine Gould şi Walter Block, „The Value of Private Water Rights: From a Legal and Economic Perspective”, Albany Law Environmental Outlook Journal (o să apară în curând); Roy Whitehead şi Walter Block, „Environmental Takings of Private Water Rights: The Case for Full Water Privatization”, Environmental Law Reporter (Octombrie 2008): 11162-76.
[28] Într-adevăr, lucrurile stau chiar în mod contrar. În Edmonton Mall, localizat în nordul îngheţat al Albertei, această facilitate este deschisă mai devreme, chiar înainte ca magazinele să fie deschise, doar pentru avantajul joggerilor (chiar există marcaje la fiecare 250 m a uşura alergatul). Se speră că cei care folosesc aceste „străzi” interioare se vor întoarce mai târziu să îşi facă cumpărăturile.
[29] Presupunem asta acum doar de dragul argumentaţiei. Acest lucru este discutabil, nu doar din cauza subiectivităţii, dar mai ales din cauza faptului că statele au ucis mai mulţi cetăţeni proprii decât au murit în războaie. Pentru aceasta, vezi R. J. Rummel Death by Government (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1996), care calculează că numărul total al civililor ucişi de propriile guverne în acest secol [sec. XX – n.tr.] este de 169.198.000. Vezi de asemenea The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression, Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louise Pauné, Andrzej Paczkowsky, Karel Bartošek şi Jean-Louis Margolin, ed. (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1999); Robert Conquest, The Great Terror (Edmonton, Alberta: Edmonton University Press, 1990); idem, The Harvest of Sorrow (New York: Oxford University Press, 1986).
[30] Jones poate bineînţeles să angajeze o altă firmă pentru aceasta, sau să se apere singur împotriva atacatorilor. Într-o epocă fără controlul armelor, atacatorul ar trebui să fie curajos pentru a-l ataca cu impunitate.
[31] Este foarte dificil să anticipezi cum va funcţiona o piaţă într-o arenă din care a fost demult exclusă. Putem doar specula în legătură cu funcţionarea liberă a unei asemenea industrii. Este ca şi cum bananele au fost tot timpul furnizate de guvern, iar acum un radical propune privatizarea acestui produs. Întrebările şi obiecţiile apar repede şi sunt serioase: Cine le-ar vinde? Câte standuri trebuie să fie pentru fiecare cartier? Cum ar putea fi prevenită perisabilitatea lor? Cum vor putea săracii să îşi permită banane? Vor fi vândute în mănunchi sau individual? Ne putem uita chiorâş acum la toate aceste proteste, deoarece privind retrospectiv putem vedea o industrie a bananelor care funcţionează. Unele ţări nu sunt însă la fel de norocoase.
[32] Pentru o explicaţie a cum poate acest lucru să funcţioneze vezi Walter Block, “Public Goods and Externalities: The Case of Roads,” Journal of Libertarian Studies 7, nr. 1 (Primăvara 1983): 1–34; Walter Block, “Roads, Bridges, Sunlight and Private Property: Reply to Gordon Tullock,” Journal des Economistes et des Etudes Humaines 8, nr. 2/3 (Iunie-Septembrie 1998): 315–26; Walter Block and Matthew Block, “Roads, Bridges, Sunlight and Private Property Rights,” Journal Des Economistes Et Des Etudes Humaines 7, nr. 2/3 (Iunie-Septembrie 1996): 351–62; Walter Block, “Road Socialism,” International Journal of Value-Based Management 9 (1996): 195–207; idem, “Theories of Highway Safety,” Transportation Research Record, nr. 912 (1983): 7–10; idem, “Congestion and Road Pricing,” Journal of Libertarian Studies 4, nr. 3 (Toamna 1980): 299–330; idem, “Free Market Transportation: Denationalizing the Roads,” Journal of Libertarian Studies 3, nr. 2 (Vara 1979): 209–38; Michelle Cadin and Walter Block, “Privatize the Public Highway System,” The Freeman 47, nr. 2 (Februarie 1997): 96–97; John M. Cobin, “Market Provisions of Highways: Lessons from Costanera Norte,” Planning and Markets 2, nr. 1 (1999); Gerald Gunderson, “Privatization and the 19th-Century Turnpike,” Cato Journal 9, nr. 1 (Primăvară/Vară 1989): 191–200; W.T. Jackman, The Development of Transportation in Modern England (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1916); Dan Klein, “The Voluntary Provision of Public Goods? The Turnpike Companies of Early America,” Economic Inquiry (Octombrie 1990): 788–812; Dan Klein, J. Majewski, and C. Baer, “Economy, Community and the Law: The Turnpike Movement in New York, 1797–1845,” Journal of Economic History (Martie 1993): 106–22; Dan Klein, J. Majewski, and C. Baer, “From Trunk to Branch: Toll Roads in New York, 1800–1860,” Essays in Economic and Business History (Conference Proceedings for the Economic and Business Historical Society, 1993), pag. 191–209; Dan Klein and G.J. Fielding, “Private Toll Roads: Learning from the Nineteenth Century,” Transportation Quarterly (Iulie 1992): 321–41; Dan Klein and G.J. Fielding, “How to Franchise Highways,” Journal of Transport Economics and Policy (Mai 1993): 113–30; Dan Klein and G.J. Fielding, “High Occupancy/Toll Lanes: Phasing in Congestion Pricing a Lane at a Time,” Policy Study, nr. 170, Reason (Noiembrie 1993); Gabriel Roth, The Private Provision of Public Services in Developing Countries (Oxford: Oxford University Press, 1987); idem, Paying for Roads: The Economics of Traffic Congestion (Middlesex, U.K.: Penguin, 1967); idem, A Self-financing Road System (London: Institute of Economic Affairs, 1966); Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1973); William C. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1970).
[33] Un truc comun pentru apologeţii statului este pretenţia conform căreia, la fel cum avem nevoie de legi de circulaţie, altfel ar fi multe decese, la fel avem nevoie de state pentru a dezvolta aceste „reguli”, nu doar cele rutiere, ci în general. Vezi de exemplu Geoffrey Brennan şi James M. Buchanan, The Reason of Rules: Constitutional Political Economy (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1985), pag. 7-12. În contextul drumurilor deţinute de stat, există o oarecare şiretenie cu acest argument. Dar conceptul privatizării autostrăzilor arată eroarea din spatele acestui mod de gândire.
[34] Edward Stringham, în „Market Chosen Law”, Journal of Libertarian Studies 14, nr. 1 (Iarna 1998-99): 53-78, arată că
proprietarii drumurilor, mall-urilor, comunităţilor îngrădite şi companiile de asigurări i-ar proteja pe cei care trec pe proprietatea lor, nu din bunăvoinţă ci din motivaţia obţinerii de profit.
[35] Bineînţeles că un caz similar se obţine în privinţa ruşilor care locuiesc într-o zonă restrânsă – Moscova de exemplu.
[36] Scrierea următoarei secţiuni a fost determinată de discuţiile cu colegul meu de la University of Central Arkansas, William H. Friedman.
[37] Dennis C. Mueller, Constitutional Democracy (Oxofrd, U.K.: Oxford University Press, 1996), pag. 81. Mueller a mai scris de asemenea (pag. 301):
Un stat se aseamănă unui club format pentru a urmări îndeplinirea intereselor comune ale membrilor săi.
[38] Pentru susţinerea ideii de secesiune, vezi Robert W. McGee, „The Theory of Secession and Emerging Democracies: A Constitutional Solution”, Standford Journal of International Law 28, nr. 2 (1992): 451-76; idem, „A Theory of Secession for Emerging Democracies”, Asian Economic Review 33, nr. 2 (August 1991): 245-65; Robert W. McGee şi Danny Lam, „Hong Kong’s Option to Secede”, Harvard International Law Journal 33, nr. 2 (1992): 425-40; Secession, State, and Liberty, David Gordon, ed. (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1999).
[39] Charles B. Blankart, “Club Governments versus Representative Governments”, Constitutional Political Economy 5, nr. 3 (1994):273. Îi datorez informaţia în legătură cu această sursă lui Ludwig Van den Hauwe.
[40] Ibid.
[41] Vezi James M. Buchanan, „An Economic Theory of Clubs”, Economica (Februarie 1965): 1-14. Această revendicare este făcută de Randall G. Holcombe, The Economic Foundations of Government (New York: New York University Press, 1994), pag. 73; şi de către Richard Cornes şi Todd Sandler, The Theory of Externalities, Public Goods and Club Goods (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1986), pag. 161, (În viziunea ultimilor doi autori, această atribuire ar trebui să fie împărţită cu Mancur Olson, Jr., The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups (New York: Schocken Books, 1971).
[42] Holocombe, Economic Foundations of Government, pag. 73.
[43] Ibid., pag. 32
[44] Ibid, pag. 33; sublinierea noastră.
[45] Ibid. pag 36; sublinierea noastră
[46] Un alt exemplu al inconsistenţei interne a lui Holocombe: El susţine (pag. 34) că „niciun drept nu a fost recunoscut … în anarhie”. Dar dacă asta este adevărat, cum poate avea loc un „furt”? Deoarece cu siguranţă furtul este un concept dependent de existenţa drepturilor. Dacă niciun drept nu există, atunci prin definiţie este imposibil să existe furt. Toate aceste lucruri ar trebui să fie descrise ca „transferuri” de bunuri, de la o persoană la alta. Dacă niciun drept nu a fost instituit în anarhie, cine îi dă dreptul cuiva să părăsească această stare de lucruri şi să înfiinţeze un guvern? În absenţa drepturilor, s-ar părea că orice acţiune de acest fel ar trebui exclusă.
[47] Ibid., pag. 72.
[48] Ibid., pag. 73.
[49] Pentru asta vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty, pag. 51, care afirmă că “oricine persistă în ideea că impozitarea reprezintă o plată ‘voluntară’ poate vedea ce se întâmplă dacă alege să nu plătească”. Holocombe, în Economic Foundations of Government (pag. 83), susţine că Rothbard (în For a New Liberty) doreşte „scutirea criminalilor de controlul guvernului”. Nu pare să realizeze că pentru Rothbard, nu este nicio diferenţă între o bandă de hoţi şi guvern, în afară de faptul că cel din urmă are relaţii cu publicul mai bune, datorită în mare parte clasei intelectuale corupte.
[50] Atunci când piraţii Barbary au cerut acordul pentru acest tip de înţelegere, s-a spus “milioane pentru apărare, niciun ban pentru tribut”. În terminologia exasperantă a lui Holocmbe, acest lucru nu ar fi înţelept sau nu, just sau nu, ci mai degrabă complet incomprehensibil.
[51] Holocombe, Economic Foundations of Government, pag. 75.
[52] Ibid, pag. 74.
[53] El face o remarcă similară (pag. 85) în legătură cu restaurantele private care impun o anumită ţinută, caracterizând acest lucru, de asemenea, ca o folosire a „coerciţiei”. Cred că şi acest lucru este pervers.
[54] Ibid., pag. 77.
[55] Ibid., pag. 76.
[56] Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy (New York: Harper, 1942), pag. 198.
[57] Lysander Spooner, No Treason (Larkspur, Acolo.: Pine Tree Press [1870] 1966).
[58] Se crede de către nespecialişti că cea mai bună metodă de a câştiga faimă, premii şi recunoaştere în economie este să scrii într-un mod neclar. Keynes cu siguranţă este un exemplu elocvent. Dacă este adevărat, atunci Holocombe este pe drumul de a deveni o mare celebritate.
Articolul a fost tradus după „National Defense and the Theory of Externalities, Public Goods, and Clubs” de Walter Block, disponibil în „The Myth of National Defense Essays on the Theory and History of Security Production” de Hans-Hermann Hoppe.