Costul plasării resurselor naturale în proprietatea statului. Cazul Deltei Dunarii şi Roşiei Montane

0
348
Pelicani_din_Delta_Dunarii

În România, ca mai peste tot în lume de altfel, dreptul de proprietate asupra resurselor naturale este încredinţat statului. Potrivit articolului nr. 136 din Constituţia României „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental” fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, acestea neputând fi înstrăinate. (Amintim aici critica articolului 136 din Constituţia României făcută de Karol Boudreaux în articolul Proprietatea asupra resurselor subsolului apărut în numărul din 24 ianuarie 2008 al revistei 22) Tot în proprietatea statului se află în prezent şi 3,8 milioane de hectare de pădure, acestea reprezentând aproximativ 60% din suprafaţa totală a fondului forestier din România – de două ori mai mult decât deţinea statul în posesiunea sa în anul 1948 înainte de confiscarea pădurilor de către regimul comunist. Procentajul rămâne semnificativ şi raportat la ţări europene precum Norvegia, Austria sau Portugalia, unde pădurile aflate în proprietate privată reprezintă până la 90% din totalul suprafeţei împădurite.

Preţul pe care îl plătim pentru această încredere acordată statului este dificil de calculat, însă o încercare de a estima costurile asociate cu managementul birocratic al resurselor poate pleca de la analiza performanţelor obţinute de acesta. Reuşeşte statul, în absenţa informaţiei şi a stimulentelor oferite de mecanismele pieţei, să garanteze conservarea bogaţiilor naturale şi să ofere în acelaşi timp o exploatare eficientă a acestora? În numeroase rânduri, realitatea ne-a demonstrat contrariul.

Asumându-şi sarcina de a proteja bogăţiile naturii, însă incapabil să restricţioneze accesul la acestea şi să prevină supra-exploatarea lor, statul român a generat degradarea şi distrugerea resurselor. Mai mult, ruinarea acestor bunuri a avut loc nu doar sub privirile funcţionarilor însărcinaţi de stat să le vegheze, ci, deseori, cu participarea acestora. Acest fapt nu trebuie să surprindă – este consecinţa firească a stimulentelor pe care le-a generat proprietatea publică şi procesul de luare a deciziilor în mod colectiv la nivel centralizat. Am putea spune aşadar, parafrazând un binecunoscut proverb, că paznicul stânei a fost transformat în lup.

Într-un asemenea context, bogăţii naturale precum Delta Dunării, sau fondul forestier, au devenit adevărate victime. Mai mult decât atât, în cazul fondului forestier au fost afectate nu doar pădurile încredinţate statului, ci şi cele aflate în proprietate privată. Deşi puse adeseori pe seama lăcomiei excesive a proprietarilor, sau a comportamentului iraţional al acestora, aceste defrişări s-au datorat mai degrabă incertitudinii şi tergiversărilor repetate ce au însoţit retrocedarea pădurilor către proprietarii lor de drept, precum şi a modului defectuos în care reconstrucţia dreptului de proprietate privată s-a realizat până în prezent. Statul a eşuat aşadar, şi din nou, nu ar trebui să ne surprindă, nu doar în apărarea drepturilor de proprietate, dar şi în definirea lor.

Degradarea mediului nu este însă singurul cost pe care ar trebui să-l avem în vedere. Plasarea resurselor naturale în proprietate publică a adus adesea cu sine şi o adevărată degradare socială. Povestea moşiilor din Roşia Montană ilustrează poate cel mai bine exemplul unei comunităţi dezbinate în urma unui conflict a cărui miză este exploatarea bogăţiilor subsolului. Într-adevăr, înlocuirea proprietăţii private, a liberului schimb şi a responsabilităţii individuale cu decizii cu caracter politic a dus, în acest caz, la un impas ce acum pare de nerezolvat.

Gradul de eficienţă cu care statul exploatează resursele naturale se reflectă şi în preţul pe care îl plătim în schimbul acestora. Lipsite de motivaţia profitului, dar şi de responsabilitatea pentru propriile pierderi, companiile de stat care continuă să opereze în acest sector sunt slab motivate în încercarea de a minimiza costurile, de a găsi metode de producţie mai eficiente, şi de a oferi, în acest fel, consumatorilor produse la preţuri tot mai mici. Mai mult decât atât, multe dintre acestea şi-au dovedit dependenţa faţă de subvenţiile acordate de la bugetul de stat. Potrivit Strategiei Industriei Miniere pentru perioada 2008-2020, statul român a cheltuit pentru susţinerea sectorului minier, între anii 1990 şi 2007, suma de 6,15 miliarde de dolari, sumă la care s-au mai adăugat, pentru aceeaşi perioadă, pierderi de exploatare în valoare de 1,73 miliarde de dolari.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că orice încercare de estimare a costurilor generate de intervenţia guvernamentală este sortită a se lovi, la un moment dat, de lipsa de transparenţă ce învăluie o mare parte din acţiunile statului întreprinse în acest sector. Protejate de caracterul vag al categoriei „secret de stat”, dar şi de prevederile înscrise în Legea Minelor, prevederi care vin şi ele să îngrădească accesul la informaţie, contractele de concesiune încheiate de către stat rămân adesea ferite de privirile inoportune ale contribuabilului român.

În urma evaluării acestor costuri, ar trebui sa ne punem întrebarea dacă nu cumva alte regimuri de proprietate sunt o alternativă instituţională preferabilă pentru administrarea resurselor naturale. Proprietatea privată, o primă alternativă la proprietatea de stat, s-a arătat până acum capabilă să alinieze interesul personal cu cel colectiv, generând astfel prosperitate şi cooperare. O altă alternativă, adesea ignorată, o reprezintă proprietatea colectivă. Literatura despre drepturile de proprietate de la Harold Demsetz şi Armen Alchian la Elinor Ostrom arată ca şi în cazuri în care definirea, delimitarea şi apărarea drepturilor de proprietate privată este costisitoare, comunităţiile locale au demonstrat, în numeroase cazuri, că pot să asigure, singure, şi fără intervenţia statului, buna guvernare a bunurilor comune.

Cazul Deltei Dunării

Delta Dunării, cu o suprafaţă totală de circa 580.000 ha, prezintă un potenţial uriaş. Mai mult de jumătate din suprafaţa sa este inclusă pe lista zonelor cu valoare de patrimoniu universal. Sistemul actual de administrare duce, însă, la o exploatare a Deltei Dunării ce are efecte negative atât pentru mediu în general, cât şi pentru resursele exploatate.

Deoarece Delta Dunării este populată de mai multe specii protejate sau pe cale de dispariţie, statul a dispus o serie întreagă de reglementări care interzic anumite practici. De exemplu, sunt interzise pescuitul anumitor specii de peşti, cum ar fi sturionul sau ştiuca şi anumite metode de pescuit, cum ar fi pescuitul cu bateria. Dar, deşi aceste practici distructive sunt ilegale, de cele mai multe ori aceste reguli rămân la stadiu scriptic, în practică nefiind aplicate. Braconierii lucrează aproape nestingherit, de multe ori fiind complici cu cei însărcinaţi să protejeze Delta sau chiar paznicii înşăşi braconează. Aceste situaţii ar putea fi evitate în situaţia în care Delta s-ar afla în proprietate privată întrucât proprietarul, interesat de maximizarea profitului, va depune eforturi pentru ca bunurile sale să aducă venituri şi în viitor. Regimul proprietăţii private poate proteja speciile pe cale de dispariţie numai dacă administratorul are stimulentele necesare pentru o exploatare pe o perioadă cât mai îndelungată.

O altă problemă cu care se confruntă Delta Dunării se referă la poluarea apelor. Conform datelor colectate de asociaţia „Salvaţi Dunărea şi Delta”, în apele Dunării se găsesc reziduuri şi pesticide în concentraţii care depăşesc limitele maxime admise, chiar şi cu 30% – 45% pentru unele substanţe. Sursa acestei poluări este reprezentată de către deversările industriale şi orăşeneşti de ape uzate, precum şi de antrenarea pesticidelor de pe terenurile agricole din zonă. Turiştii reprezintă şi ei o sursă importantă de poluare. Statul nu reuşeşte să oprească sau să limiteze deversările necontrolate de deşeuri şi substanţe toxice în apă, întrucât administratorii aflaţi în poziţia în care nu pot extrage profit în mod transparent din exploatare turistică, nu au stimulentul necesar prezervării resurselor naturale.

Astfel se explică de ce potenţialul turistic al Deltei Dunării nu este valorificat decât într-o mică măsură în prezent, şi de ce ne confruntăm cu o lipsa investiţiilor în hoteluri şi în infrastructurii de transport. Pe lângă lipsa stimulentelor pozitive, potenţialii investitori care doresc să iniţieze o afacere trebuie să facă faţă unei birocraţii considerabile. De cele mai multe ori, atunci când numărul turiştilor sporeşte, acest lucru se datorează formelor de turism neorganizat de agenţii economici autorizaţi.

Cazul Roşiei Montane

Un exemplu de cooperare transformată în conflict ca urmare a gestionării resurselor naturale de către stat îl reprezintă cazul Roşia Montană. Întrucât comunitatea locală de la Roşia Montană este cea care are de pierdut sau de câştigat, decizia nu ar trebui luată la nivel de Parlament, Minister, ONG-uri sau media, ci la nivel de oameni afectaţi şi interesaţi în mod direct de proiect. Însă încălcările flagrante ale drepturilor de proprietate ale locuitorilor din această comună au condus la nedreptăţi săvârşite atât de statul român cât şi de Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), costurile reale devenind incomensurabile.

Un prim impact negativ a fost decizia statului român, imediat după 1989, de a exploata în continuare minele din zonă fără a recunoaşte concesiunile miniere ale localnicilor valabile înainte de naţionalizare. Apoi, în pofida faptului că Legea Administraţiei Publice şi Legea Minelor oferă posibilitatea consultării populaţiei prin referendum pentru a se decide în privinţa proiectelor care afectează modul de utilizare a terenului, acest lucru nu s-a întâmplat. Mai mult, începând cu anul 2002, orice iniţiativă – agroturism, societate comercială etc. – care presupune autorizarea de construcţii pe proprietatea privată a localnicilor din zona Roşiei Montane a fost respinsă de Consiliul Local. Practic, organele statului ţin în loc atât realizarea proiectului RMGC, cât şi dezvoltarea de alternative viabile, prin încălcarea dreptului la liberă iniţiativă economică. Iar în final, RMGC a achiziţionat multe proprietăţi sub ameninţarea că acestea vor fi supuse cel mai probabil exproprierilor.

Ar fi o greşeală să considerăm că nerealizarea proiectului propus de RMGC ar genera un cost de 19 miliarde dolari (cât promite RMGC că ar fi contribuţia potenţială la PIB-ul României). În acelaşi spirit, costul realizării proiectului nu poate fi evaluat sub forma poluării cu cianură sau distrugerii vestigiilor arheologice, aşa-zise pierderi suportate de România. Deci, care ar fi de fapt costul determinat de implicarea statului român în managementul patrulaterului aurifer din Apuseni? Răspunsul este greu de determinat, întrucât pierderile cauzate de încălcarea dreptului de proprietate şi a dreptului la liberă iniţiativă economică nu pot fi evaluate corespunzător. Însă un lucru este clar: localnicii sunt cei care au de suferit, atât prin neputinţa de a lua o decizie în nume propriu prin dependenţa de stat, cât şi prin interzicerea desfăşurării activităţilor economice. Astfel, atât timp cât rămân imobilizaţi în situaţia actuală, sunt practic obligaţi să trăiască în continuare în condiţii precare, fără şanse reale de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai.

Concluzie

Atât argumentele din teoria economică, uneori debordant de simple, cât şi analizele empirice arată acelaşi lucru: statul îşi propune să gestioneze în mod eficient resursele naturale, să limiteze poluarea şi să stimuleze turismul în zonă, însă în practică nu reuşeşte să realizeze aceste obiective. Ar trebui poate atunci să tragem concluzia că nu lipsa înţelegerii adecvate a situaţiei de către cei care se apleaza asupra studiului este problema. Oriunde ar fi, costul încredinţării statului a dreptului de administrare a resurselor naturale constă în oportunitatea noastră pierdută de a ne bucura de potenţialul propriilor resurse.

Sursa: SoLib

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here