Acasă » Economia într-o lecţie » Murray Rothbard: “Crizele economice: cauza şi remediul împotriva acestora”

Murray Rothbard: “Crizele economice: cauza şi remediul împotriva acestora”

…băncile nu ar fi fost niciodată capabile să expandeze creditul de comun acord dacă nu ar fi existat intervenţia şi încurajarea din partea statului.

– Murray N. Rothbard

 

 

Trăim într-o lume a eufemismului. Groparii au devenit antreprenori de pompe funebre, agenţii de presă sunt acum consilieri în relaţiile publice şi oamenii de serviciu au fost transformaţi toţi în „supraveghetori”. În fiecare domeniu de activitate, realitatea simplă a fost învăluită într-un camuflaj confuz.

 

La fel de adevărat a fost şi în cazul economiei. În zilele de altădată, obişnuiam să avem crize economice aproape periodic, ale căror debut brusc a fost numit “panică” iar perioada prelungită de după panică a fost denumită “depresiune”.

 

Depresiunea cea mai renumită din timpurile moderne a fost, desigur, cea care a început cu o panică financiară tipică în 1929 şi care a durat până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. După dezastrul din 1929, economiştii şi politicienii au decis că acest lucru nu trebuie să se mai repete vreodată. Cel mai simplu mod de a rezolva acest lucru a fost pur şi simplu să scoată din existenţă termenul „depresiune”. Din acel moment, America urma să nu mai sufere nicio altă depresiune. Pentru că atunci când următoarea depresiune accentuată a venit în 1937-1938, economiştii pur şi simplu au refuzat să folosească numele care inspira teama, şi au introdus un cuvânt nou, care să sune mult mai blând: “recesiune”. Din acel moment, am trecut prin câteva recesiuni, dar cu siguranţă prin nicio depresiune.



Dar destul de repede cuvântul „recesiune” a devenit de asemenea prea dur pentru sensibilităţile delicate ale publicului american. Acum, se pare că am avut ultima noastră recesiune în 1957-1958. Fiindcă din acel moment , am avut doar „declinuri”, sau, chiar mai bine zis, „încetiniri” sau „mişcări laterale”. Aşadar, acesta este un motiv de fericire; de acum înainte, depresiunile şi chiar recesiunile au fost scoase în afara legii prin decretul semantic al economiştilor; de acum înainte, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla sunt „încetinirile economice”. Acestea sunt minunile „Noii Economii”.



De 30 de ani, economiştii naţiunii noastre au adoptat viziunea asupra ciclului de afaceri susţinută de către răposatul economist britanic, John Maynard Keynes, care a creat Economia Keynesiană, sau „Noua Economie”, în cartea sa, The General Theory of Employment, Interest, and Money, publicată în 1936. În spatele diagramelor, matematicii şi jargonului rudimentar, atitudinea keynesienilor faţă de avântul şi declinul economic este simplă, chiar naivă. Dacă există inflaţie atunci cauza se presupune a fi „cheltuiala excesivă” a publicului; presupusul remediu este ca guvernul, care este autoproclamatul stabilizator şi reglementator al economiei naţiunii, să fie cel care intervine şi forţează oamenii să-şi reducă cheltuielile, „absorbind puterea de cumpărare în exces” prin creşterea impozitării. Dacă, pe de altă parte, are loc o recesiune, acest lucru a fost cauzat de cheltuielile private insuficiente, iar acum remediul presupune ca guvernul să mărească propriile cheltuieli, de preferat prin deficite bugetare, sporind astfel fluxul agregat de cheltuieli ale naţiunii.




Ideea conform căreia cheltuieli guvernamentale crescute sau „banii ieftini” sunt „buni pentru afaceri” şi că tăierile bugetare sau „banii scumpi” sunte „rele” pătrund chiar şi cele mai conservative ziare şi reviste. De asemenea, aceste reviste iau de bună ideea că este datoria sacră a guvernului federal să ghideze sistemul economic pe drumul îngust dintre abisurile depresiunii economice pe de o parte şi inflaţie pe de altă parte, întrucât economia pieţei libere va fi întotdeauna predispusă să cedeze în favoarea uneia din aceste rele.



Toate şcolile actuale de economie au aceeaşi atitudine. Remarcaţi, de exemplu, punctul de vedere al Dr.-ului Paul W. McCracken, viitorul şef al Adunării Consilierilor economici ai preşedintelui Nixon. Într-un interviu acordat ziarului New York Times la scurt timp după preluarea funcţiei (24 ianuarie 1969), Dr. McCracken a afirmat că una dintre problemele economice majore cu care se confruntă noua administraţie este „modul în care este temperată această economie inflaţionistă, fără ca, în acelaşi timp, să se ajungă la un nivel inaceptabil de ridicat al şomajului. Cu alte cuvinte, dacă singurul lucru pe care dorim să-l facem este sa temperăm inflaţia, acest lucru ar putea fi realizat. Dar toleranţele noastre sociale privind şomajul sunt limitate”. Şi din nou: „Cred că trebuie să păşim cu atenţie. Noi nu avem prea multă experienţă în încercarea de a tempera o economie într-un mod controlat. Am frânat brusc în 1957, şi, desigur, am înregistrat o încetinire substanţială a economiei”.



Este de remarcat atitudinea fundamentală a Dr. McCracken faţă de economie, remarcabilă doar prin faptul că este împărtăşită de aproape toţi economiştii din ziua de azi. Economia este tratată asemenea unui pacient apt de muncă, dar întotdeauna problematic şi recalcitrant, cu o tendinţă continuă de a se îndrepta spre o inflaţie sau un nivel al şomajului mai pronunţat. Funcţia guvernului este aceea de a fi conducătorul şi medicul înţelept, cu experienţă, mereu vigilent, întotdeauna pregătit să repare orice situaţie pentru a menţine pacientul economic în stare bună de funcţionare. În orice caz, aici pacientul economic se presupune că este în mod clar supusul, iar guvernul, considerat a fi “medicul”, stăpânul.



Nu cu mult timp în urmă, acest tip de atitudine şi politică era denumită “socialism”; dar trăim într-o lume a eufemismelor şi acum o numim prin intermediul unor etichete mult mai puţin dure, cum ar fi „moderaţie” sau „întreprindere liberă iluminată”. Omul cât trăieşte învaţă.



Atunci, care sunt cauzele declanşării depresiunilor periodice? Trebuie să fim întotdeauna agnostici cu privire la perioadele de avânt şi declin economic? Este adevărat că ciclurile economice sunt înrădăcinate adânc în economia de piaţă liberă şi prin urmare, este nevoie de o formă de planificarea guvernamentală, dacă dorim să menţinem economia în anumite limite stabile? Avânturile şi apoi declinurile economice au loc pur şi simplu, sau o etapă a ciclului o urmează în mod logic pe cealaltă?



Atitudinea actuala faţă de ciclul economic provine, de fapt, de la Karl Marx. Marx a observat că, înainte de Revoluţia Industrială, aproximativ la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu existau avânturi şi depresiuni economice repetate. Ori de câte ori un rege ar fi declarat război sau ar fi confiscat proprietatea supuşilor săi s-ar fi declanşat subit o criză economică; dar nu a existat nici un semn care să ducă la straniul fenomen modern de oscilaţie între expansiuni şi contracţii destul de regulate ale ciclului de afaceri. Întrucât aceste cicluri şi-au făcut apariţia pe scena economică aproximativ în acelaşi timp cu industria modernă, Marx a concluzionat că ciclurile economice sunt o trăsătură proprie a economiei de piaţă capitalistă. Toate şcolile actuale de economie sunt de acord, fără a ţine seama de celelalte dispute şi de diferitele cauze pe care le atribuie ciclului, asupra unui punct esenţial: anume că aceste cicluri economice îşi au originea undeva adânc în economia pieţei libere. Economia de piaţă este răspunzătoare de acest lucru. Karl Marx credea că depresiunile economice periodice ar deveni din ce în ce mai grave, până când masele ar fi determinate să se revolte şi să distrugă sistemul, în timp ce economiştii moderni sunt de părere că Guvernul poate stabiliza cu succes depresiunile şi ciclul economic. Însă toate părţile implicate sunt de acord că vina se află inserată adânc în interiorul economiei de piaţă şi că, dacă ceva ar putea salva situaţia, aceea ar fi o formă de intervenţie guvernamentală masivă.



Există, totuşi, unele probleme critice în ceea ce priveşte ipoteza că economia de piaţă este vinovatul. Deoarece “teoria generală a economiei” ne învaţă că cererea şi oferta tind să fie întotdeauna în echilibru în piaţă şi că, astfel, preţurile produselor, precum şi ale factorilor care contribuie la producţie, tind întotdeauna către un anumit punct de echilibru. Cu toate că schimbările datelor, care au loc mereu, previn atingerea stării de echilibru, nu există nimic în teoria generală a sistemului de piaţă care să justifice etapele regulate şi recurente de avânt şi declin economic ale ciclului de afaceri. Economiştii moderni „rezolvă” această problemă pur şi simplu prin menţinerea teoriei generale a preţurilor şi a economiei de piaţă şi a teoriei ciclurilor de afaceri în comprtimente separate, bine izolate, făra ca cele două să se întâlnească vreodată, cu atât mai puţin să fie integrate una cu cealaltă. Economiştii au uitat, din păcate, că nu există decât o singură economie şi, prin urmare, o singură teorie economică. Nici viaţa economică, nici structura teoriei nu pot şi nici nu ar trebui să fie în compartimente izolate; cunoştiinţele noastre despre economie sunt fie intregrate într-un întreg sau nu sunt nimic. Cu toate acestea, cei mai mulţi economişti se mulţumesc să aplice teorii total separate şi chiar mutual exclusive privind teoria generală a preţurilor şi cea a ciclurilor de afaceri. Aceştia nu pot fi adevăraţi economişti, atâta timp cât se mulţumesc să acţioneze într-un mod primitiv.



Dar există încă probleme mai grave privind abordarea din prezent. Economiştii nu văd o problemă critică, particulară (pentru că aceştia nu se deranjează să cerceteze amănunţit teoriile lor privind ciclul de afaceri şi teoria generală a preţurilor): neobişnuitul eşec al funcţiei antreprenoriale din timpul perioadelor de criză şi depresiune economică. În economia de piaţă, una dintre cele mai importante funcţii ale unui om de afaceri este de a fi un “antreprenor”, o persoana care investeşte în metode productive, care cumpără echipament şi angajează forţă de muncă pentru a produce un lucru de care nu este sigur că îi va aduce vreun câştig. Pe scurt, funcţia antreprenorială este aceea de a previziona un viitor incert. Înainte de a se angaja în orice investiţie sau linie de producţie, antreprenorul, sau “întreprinzătorul”, trebuie să estimeze costurile prezente şi viitoare şi veniturile ulterioare şi, prin urmare, trebuie să estimeze dacă şi ce profit va avea în urma acestei investiţii. Dacă acesta va anticipa corect şi semnificativ mai bine decât concurenţii săi de afaceri, se va bucura de profitul investiţiei sale. Cu cât va anticipa mai bine cu atât va avea profituri mai mari. Dacă, pe de altă parte, acesta este un prognozator mai slab şi supraestimează cererea pentru produsul său, acesta va suferi pierderi şi destul de curând va fi nevoit să închidă afacerea.



Aşadar, economia de piaţă este o economie a profitului şi a pierderii, în care perspicacitatea şi capacitatea antreprenorilor sunt măsurate prin profiturile şi pierderile pe care le înregistrează. În plus, economia de piaţă are un mecanism încorporat, un fel de selecţie naturală, care asigură supravieţuirea şi prosperitatea celui care prognozează mai bine şi eliminarea celui inferior. Cu cât antreprenorii mai buni vor obţine profituri mai mari, cu atât şi responsabilităţile acestora vor fi mai mari şi cu atât mai mult vor avea la dispoziţie pentru a investi într-un sistem de producţie. Pe de altă parte, dacă timp de câţiva ani antreprenorii mai slabi înregistrează pierderi, aceştia vor fi nevoiţi să îşi închidă afacerea şi vor deveni simpli salariaţi.



Atunci, dacă economia de piaţă are un mecanism natural încorporat de a selecta antreprenorii buni, acest lucru înseamnă că, în general, nu ar trebui să ne aşteptăm ca multe firme să înregistreze pierderi. Şi, de fapt, dacă examinăm economia într-o zi sau într-un an obişnuit, vom descoperi că pierderile nu sunt foarte răspândite. Dar, în acest caz, lucrul ciudat care trebuie explicat este acesta: Cum se face că, periodic, la începutul recesiunilor şi, mai ales, în timpul depresiunilor, lumea afacerilor experimentează pe neaşteptate un ciorchine uriaş de pierderi masive? Vine un moment când în firme, unde anterior antreprenorii extrem de abili în capacitatea lor de a avea profituri şi de a evita pierderile, brusc şi în mod dezamăgitor aproape toţi se văd în situaţia de a suferi pierderi severe şi inexplicabile. Cum se poate întâmpla una ca asta? Acesta este lucrul pe care orice teorie a crizelor trebuie să îl explice. O explicaţie cum ar fi “subconsumul” – o scădere în cheltuielile totale ale consumatorului – nu este suficientă, printre alte motive, pentru că ceea ce trebuie explicat este de ce oamenii de afaceri, capabili să anticipeze tot felul de schimbări şi evoluţii economice anterioare s-au dovedit a fi total şi în mod catastrofal incapabili să estimeze această presupusă scădere în cererea consumatorilor. De ce a avut loc acest scădere bruscă în abilitatea de a anticipa?



Aşadar, o teorie adecvată a crizelor, trebuie să ţină cont de tendinţa economiei de a trece prin avânturi şi declinuri economice succesive, care nu prezintă nici un semn de a se acomoda cu orice fel de mişcare lină, sau uşor progresivă, aproximativă stării de echilibru. În mod particular, o teorie a crizei trebuie să justifice în mod special acumularea uriaşă de erori care apar rapid şi brusc într-un moment al crizei economice, şi persistă până la redresare. Şi mai este un al treilea fenomen universal pe care o teorie a ciclului economic trebuie să-l justifice. Fără excepţie, avânturile şi declinurile economice sunt mult mai intense şi mai severe în „industriile bunurilor de capital” – industriile producătoare de maşini şi echipamente, cele producatoare de materii prime industriale sau de uzine industriale de construcţie – decât în industria bunurilor de consum. Iată un alt fapt al ciclului de afaceri care trebuie explicat şi care, în mod evident, nu poate fi explicat prin astfel de teorii ciclului economic cum ar fi renumita doctrină a subconsumului: consumatorii nu cheltuiesc suficient de mult pe bunurile de consum. Pentru că, în cazul în care cheltuielile insuficiente sunt vinovate, atunci cum se face că vânzările cu amănuntul sunt ultimile şi cel mai puţin probabil să cadă pradă depresiunilor economice, şi că depresiunile lovesc într-adevăr industriile precum cele de utilaje, echipamente de capital, construcţii şi materii prime? Dimpotrivă, exact acestea sunt industriile care îşi dezvoltă cel mai mult activitatea în fazele inflaţioniste ale avântului economic din ciclul de afaceri, nu acelea care servesc consumatorul. Deci, o teorie adecvată a ciclului de afaceri, trebuie, de asemenea, să explice intensitatea mult mai mare a avânturilor şi a declinurilor economice în industriile bunurilor care nu sunt destinate consumatorilor, sau a bunurilor de capital.



Din fericire, există o teorie corectă a depresiunii şi a ciclului de afaceri, chiar dacă este ignorată în mod universal în economia de astăzi. De asemenea, aceasta are o tradiţie lungă în mediul academic economic. Aceasta teorie a început cu filosoful şi economistul scoţian al secolului XVIII, David Hume, şi cu eminentul economist clasic englez de la începutul sec al XIX –lea, David Ricardo. În esenţă, aceşti teoreticieni au observat că o altă instituţie extrem de importantă s-a dezvoltat la jumătatea sec al XVIII –lea, alături de sistemul industrial. Acesta a fost instituţia bancară, cu capacitatea sa de a extinde creditul şi masa monetară (la început, sub formă de bani de hârtie, sau bancnote, şi mai târziu sub formă de depozite la vedere, sau conturi curente, care sunt rambursabile instantaneu în numerar la bănci). Operaţiunile acestor bănci comerciale sunt cele care, în opinia acestor economişti, deţin cheia ciclurilor misterioase şi repetate de expansiune şi contracţie, de avânt şi declin economic, care i-au derutat pe observatorii de la jumătatea sec al XVIII-lea.



Analiza ricardiană a ciclului de afaceri a decurs astfel: Banii naturali care apar astfel pe o piaţă liberă globală sunt bunuri folositoare, în mod obişnuit aurul şi argintul. Dacă banii ar fi limitaţi doar la aceste mărfuri, atunci economia ar funcţiona în mod agregat aşa cum se întâmplă în mod particular: o ajustare lină a ofertei şi a cererii, şi astfel, niciun ciclu de creştere şi depresiune. Dar injecţia de credit bancar adaugă un alt element crucial şi perturbator. Pentru că băncile care expandează creditul şi, prin urmare, banii sub formă de bancnote sau depozite, care teoretic sunt rambursabili la cerere în aur, dar în practică nu sunt în mod evident. De exemplu, dacă o bancă deţine 1,000 de uncii de aur în seifurile sale şi emite certificate de depozit rambursabile la vedere pentru 2500 de uncii de aur, atunci în mod clar a emis cu 1500 de uncii mai mult decât poate rambursa. Dar atat timp cât nu exista nicio “panică” asupra bancii pentru a încasa aceste chitanţe, chitanţele sale de depozit funcţionează pe piaţă ca echivalent al aurului, şi astfel banca este capabilă să extindă masa monetară a ţării cu 1500 de uncii de aur.

 

Apoi, băncile încep să expandeze creditul, deoarece cu cât îl expandează mai mult, cu atât mai mari vor fi profiturile acestora. Acest lucru duce la extinderea masei monetare în interiorul unei ţari, să spunem Anglia. Pe măsură ce oferta de bani de hârtie şi de credit se va mări în Anglia, veniturile şi cheltuielile monetare ale englezilor vor creşte, iar oferta de bani suplimentară va mări preţurile bunurilor englezeşti. Rezultatul este inflaţia şi un avânt economic în cadrul ţării. Dar acest avânt inflaţionist, cât timp îşi continuă vesel drumul, îşi seamănă seminţele propriei distrugeri. Pentru că, odată cu creşterea masei monetare şi a veniturilor în Anglia, englezii continuă să cumpere mai multe bunuri din străinătate. Mai mult, pe măsură ce preţurile cresc în Anglia, bunurile englezeşti încep să-şi piardă competitivitatea în comparaţie cu produsele din alte ţări care nu au făcut inflaţie, sau au făcut într-o mai mică măsură. Englezii încep să cumpere mai puţin din ţară şi mai mult din străinătate, în timp ce străinii cumpără mai puţin din Anglia şi mai mult de acasă; rezultatul este un deficit în balanţa de plăţi a Angliei, cu un nivel al exporturilor în cădere liberă faţă de importuri. Dar dacă importurile depăşesc exporturile, acest lucru înseamnă că banii trebuie să se scurgă afară din Anglia, către ţările străine. Şi ce bani vor fi aceştia? Cu siguranţă nu vor fi bancnote sau depozite englezeşti, deoarece francezii sau germanii sau italienii nu au niciun interes să-şi ţină fondurile blocate în bănci englezeşti. Prin urmare aceşti străini îşi vor folosi bancnotele şi depozitele şi le vor prezenta băncilor englezeşti pentru a le răscumpăra în aur – iar aurul va fi tipul de bani care va tinde să se scurgă constant în afară pe măsură ce inflaţia englezească îşi va continua drumul. Dar acest lucru înseamnă că banii existenţi sub formă de credit bancar vor fi bazaţi pe o bază din ce în ce mai mică de aur aflat în seifele băncilor englezeşti. Pe măsura ce boom-ul continuă, banca noastră ipotetică îşi va extinde recipisele de depozitare emise, să zicem de la 2500 la 4.000 de uncii, în timp ce aurul care stă la baza acestora scade, să zicem, la 800. Odată cu intensificarea acestui proces, băncile vor începe să se teamă. Deoarece băncile, la urma urmei, sunt obligate să răscumpere pasivele lor în numerar, iar numerarul acestora se scurge rapid în timp ce datoriile se tot acumulează. Prin urmare, băncile îşi vor pierde calmul, vor opri expansiunea creditului, şi în scopul de a se salva, îşi vor contracta creditul. Adesea, această retragere este precipitată de panicile falimentare asupra băncilor de către publicul tot mai neliniştit de condiţiile din ce în ce mai şubrede ale băncilor naţiunii.



Contracţia sistemului bancar inversează imaginea economică: contracţia şi declinul economic urmează după perioada de boom. Băncile îşi reduc expunerea, iar firmele au de suferit pe măsură ce se acumulează presiunea rambursării datoriilor şi contracţia inerentă. În schimb, scăderea ofertei de bani scripturali duce la rândul său la o scădere generală a preţurilor englezeşti. Pe măsură ce masa monetară şi veniturile scad şi preţurile din Anglia se prăbuşesc, bunurile englezeşti devenind relativ mai atractive în comparaţie cu produsele străine, iar soldul balanţei de plăţi se inversează, exporturile depăşind importurile. Pe măsură ce aurul curge în ţară şi oferta de banii scripturali se contractă având la bază o expansiune a bazei monetare (aurul), starea băncilor devine mult mai solidă.



Astfel, acesta este semnificaţia fazei depresionare a ciclului de afaceri.. Reţineţi că aceasta este o etapă care urmează, şi în mod inevitabil acest lucru se întâmplă, după boom-ul expansionist precedent. Inflaţia precedentă este cea care face depresiunea să fie necesară. Putem observa, de exemplu, că depresiunea este procesul prin care economia de piaţă se ajustează, renunţă la excesele şi distorsiunile boom-ului inflaţionist precedent şi restabileşte o situaţie economica sănătoasă. Depresiunea este reacţia neplăcută dar necesară la distorsiunile şi excesele perioadei de boom anterioare.



Atunci de ce începe următorul ciclu? De ce ciclurile de afaceri tind să fie recurente şi continue? Deoarece atunci când băncile şi-au revenit destul de mult, şi sunt într-o stare mai bună, ele sunt într-o poziţie încrezătoare pentru a-şi continua drumul natural de expansiune a creditului, şi următorul boom economic îşi începe cursul, pregătind terenul pentru următorul declin economic inevitabil.



Dar dacă sistemul bancar este cauza declanşării ciclului de afaceri, atunci băncile nu constituie, de asemenea, o parte a economiei de piaţă private, şi prin urmare, nu putem spune că piaţa liberă este încă răspunzătoare, cel puţin sistemul bancar al acelei pieţe libere? Raspunsul este Nu, deoarece băncile, în primul rând, nu şi-ar putea extinde creditul împreună dacă nu ar fi existat intervenţia şi încurajarea din partea guvernului. Pentru că, în cazul în care băncile ar fi cu adevărat în competiţie, orice bancă care şi-ar extinde creditul ar acumula rapid datorii pe care aceasta le are la băncile concurente, iar competitorii acesteia vor solicita rapid achitarea datoriilor în numerar. Pe scurt, băncile concurente ar cere plata datoriilor în aur sau în numerar în acelaşi mod cum fac cele străine, cu excepţia faptului că procesul este mult mai rapid şi ar ucide în faşă orice inflaţie încă înainte de a începe. Băncile îşi pot extinde creditul la unison în mod confortabil numai atunci când exista o Bancă Centrală, adică o bancă de stat, care se bucură de un monopol al afacerilor guvernului şi care deţine o poziţie privilegiată impusă de către guvern asupra întregului sistem bancar. Doar atunci când Banca Centrală a fost instituită, băncile au putut să îşi extindă creditul pentru o perioadă notabilă, iar familiarul ciclu de afaceri a demarat în lumea modernă.



Banca centrală preia controlul asupra sistemului bancar prin astfel de măsuri precum: impunerea pasivelor proprii ca mijloc de plată unic pentru toate datoriile, inclusiv pentru plata taxelor; acordarea Băncii Centrale a monopolului în ceea ce priveşte emiterea de bancnote, în comparaţie cu depozitele (în Anglia, Banca Angliei, banca centrală stabilită de către guvern, deţinea monopolul legal asupra bancnotelor în zona Londrei) sau pur şi simplu prin forţarea băncilor să folosească banca centrală pentru a-şi păstra rezervele lor de numerar (la fel ca în Statele Unite şi în Sistemul Federal de Rezerve). Nu că băncile ar fi nemulţumite de această intervenţie; deoarece înfiinţarea băncii centrale a făcut posibilă expansiunea creditului bancar pe o perioadă lungă, din moment ce expansiunea bancnotelor Băncii Centrale asigură noi rezerve de lichidităţi pentru întregul sistem bancar şi permite tuturor băncilor comerciale să-şi extindă creditul împreună. Sistemul bancar centralizat funcţionează ca un cartel bancar obligatoriu, comod, pentru a extinde pasivele băncilor; iar băncile au acum posibilitatea să expandeze creditul pe baza unor cantităţi mai mari de bani, atât sub forma bancnotelor băncii centrale cât şi sub formă de aur.



Aşadar, acum observăm în sfârşit că ciclul de afaceri este declanşat, nu de către un eşec misterios al economiei de piaţă liberă, ci dimpotrivă: de către intervenţia sistematică a guvernului în procesul de piaţă. Intervenţia guvernului determină expansiunea creditului bancar şi inflaţia, şi atunci când inflaţia ia sfârşit, ajustarea depresionară ulterioară intră în acţiune.

Teoria ricardiană a ciclului de afaceri a înţeles corect punctele esenţiale ale unei teorii a ciclului economic: caracterul recurent al fazelor ciclului, depresiunea ca ajustare a intervenţiilor în procesul de piaţă, mai degrabă decât din emanând din economia de piaţă liberă. Dar două probleme au rămas însă ne-explicate: de ce a apărut deodată un ciorchine de erori în afaceri, eşecul brusc al funcţiei antreprenoriale, şi de ce sunt fluctuaţiile mai mari în industria bunurilor de capital decât în cea a bunurilor de consum? Teoria ricardiană a explicat doar schimbările privind nivelul preţurilor, în general; nu a existat nici un indiciu care să explice reacţiile foarte diferite între industria bunurilor de capital şi cea a bunurilor de consum.



Teoria corectă şi complet dezvoltată a ciclului de afaceri a fost descoperită într-un final şi explicată de economistul austriac Ludwig von Mises, când a fost profesor la Universitatea din Viena. Mises şi-a elaborat soluţia pentru problema vitală a ciclului de afaceri în lucrarea sa monumentală intitulată „Teoria banilor şi a creditului”, publicată în 1912, şi care încă a rămas, aproape 60 de ani mai târziu, cea mai bună carte despre teoria banilor şi a sistemului bancar. Mises şi-a elaborat teoria ciclului în timpul anilor 1920, şi a fost prezentată în lumea vorbitoare de limba engleză de discipolul principal al lui Mises, Friedrich A. von Hayek, care a venit de la Viena pentru a preda la London School of Economics la începutul anilor 1930, şi care a publicat, în limba germană şi în limba engleză, două cărţi care au aplicat şi elaborat teoria ciclului a lui Mises: „Monetary Theory and the Trade Cycle”, şi „Prices and Production”. Întrucat Mises şi Hayek au fost austrieci, şi, de asemenea, au urmat tradiţia economiştilor austrieci din sec al XIX-lea, această teorie a devenit cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „Teoria austriacă” a ciclului economic (sau „teoria supra-investiţiilor monetare”).



Bazându-se pe teoria ricardiană, pe teoria „austriacă” şi pe propria sa inteligenţă, Mises a elaborat următoarea teorie a ciclului de afaceri:

 
Fără expansiunea creditului bancar, cererea şi oferta tind să fie echilibrate prin sistemul de preţ liber, şi astfel nu se mai pot dezvolta perioade de avânt şi declin economic. Dar apoi guvernul, prin intermediul băncii centrale, stimulează expansiunea creditului bancar prin expansiunea pasivelor băncii centrale şi, prin urmare, a rezervelor de bani ale tuturor băncilor comerciale ale naţiunii. Apoi, băncile procedează la expansiunea creditului şi, prin urmare, masa monetară a naţiunii sub formă de depozite bancare. După cum au observat şi ricardienii, această expansiune a masei monetare a băncilor creşte preţurile bunurilor şi, prin urmare, cauzează inflaţia. Dar, după cum a arătat Mises, acest lucru provoacă şi altceva, chiar mai sinistru. Expansiunea creditului bancar, prin plasarea unor noi fonduri de împrumut în lumea afacerilor scade în mod artificial rata dobânzii în economie sub nivelul acesteia pe piaţa liberă.



Pe piaţa liberă şi neîngrădită, rata dobânzii este determinată doar de „preferinţele de timp” ale tuturor persoanelor care alcătuiesc economia de piaţă. Deoarce esenţa unui împrumut este că un “bun prezent” (banii care pot fi utilizaţi în prezent) este schimbat pentru un “bun viitor” (o creanţă care poate fi utilizată doar la un moment dat în viitor). Din moment ce oamenii preferă întotdeauna banii chiar acum decât să obţină aceeaşi sumă la un moment dat în viitor, bunul prezent întotdeauna comandă o primă pe piaţă faţă de bunul viitor. Acestă primă este rata dobânzii, iar dimensiunea acesteia va varia în funcţie de gradul în care oamenii preferă prezentul în favoarea viitorului, adică, gradul preferinţelor lor de timp.



Preferinţa de timp a oamenilor determină, de asemenea, măsura în care oamenii vor economisi şi vor investi în comparaţie cu cât de mult vor consuma. Dacă preferinţa de timp a oamenilor va scădea, adică, dacă preferinţa pentru prezent faţă de viitor va scădea, atunci oamenii vor tinde să consume mai puţin în prezent şi să economisească şi să investească mai mult; în acelaşi timp, şi din acelaşi motiv, rata dobânzii, rata discountului de timp va scădea de asemenea. Creşterea economică are loc în mare măsură ca un rezultat al reducerii ratelor de preferţină de timp, fapt care conduce la o creştere a raportului de economii şi investiţii faţă de consum, şi, de asemenea, la o scădere a ratei dobânzii.



Dar ce se întâmplă atunci când rata dobânzii scade, nu din cauza preferinţelor de timp mai scăzute şi a economiilor mai mari, ci din cauza intervenţiei guvernamentale care promovează expansiunea creditului bancar? Cu alte cuvinte, în cazul în care rata dobânzii scade în mod artificial, datorită intervenţiei, mai degrabă decât în mod natural, ca un rezultat al schimbării evaluărilor şi preferinţelor publicului consumator?



Ce se întâmplă este o încurcătură. Oamenii de afaceri, văzând că rata dobânzii scade, reacţionează ca de obicei şi cum ar trebui să facă în faţa unei astfel de schimbări a semnalelor pieţei: aceştia investesc mai mult în bunurile de capital şi de producţie. Investiţiile, în mod particular cele în proiecte lungi şi cu o durată mare, care anterior păreau neprofitabile acum se dovedesc a fi profitabile, datorita scăderii ratei dobânzii. Pe scurt, oamenii de afaceri reacţionează la fel cum ar fi reacţionat în cazul în care economiile ar fi crescut cu adevărat: aceştia îşi măresc investiţiile în echipament durabil, în bunuri de capital, în materii prime industriale şi în construcţii în comparaţie cu producţia directă a bunurilor de consum.



Pe scurt, întreprinderile împrumută entuziaste banii proaspăt creaţi care parvin la ele la rate mai mici; acestea folosesc banii pentru a investi în bunuri de capital, şi în cele din urmă aceşti bani sunt folosiţi pentru a plăti rente mai mari pentru teren şi salarii mai mari lucrătorilor din industria bunurilor de capital. Cererea ridicată licitează în sus costurile cu forţa de muncă, însă firmele cred că pot plăti aceste costuri mai mari fiindcă au fost păcălite de faptul că guvernul şi sistemul bancar au intervenit în piaţa creditului şi au manipulat în mod semnificativ indicatorul ratei dobânzii de pe piaţă.



Problema apare deîndată ce lucrătorii şi proprietarii de terenuri – în mare parte cei dintâi, deoarece majoritatea veniturilor afacerilor sfârşesc cheltuite pe salarii – încep să-şi cheltuiască noii bani, pe care i-au primit sub forma unor salarii mai mari. Pentru că preferinţele de timp ale publicului nu au scăzut cu adevărat: publicul nu doreşte să economisească mai mult decât a făcut-o. Aşadar, lucrătorii încep să cheltuiască cea mai mare parte din noul lor venit, pe scurt, pentru a restabili vechiile proporţii dintre consum şi economii. Asta înseamnă că aceştia redirecţioneza cheltuielile înapoi la industriile bunurilor de consum, nu economisesc şi nu investesc suficient pentru a cumpăra noile maşini fabricate, echipamente de capital, materii prime industriale, etc. Toate acestea se relevă printr-o depresiune economica bruscă şi continuă în industria bunurilor de producţie. Odată ce consumatorii şi-au restabilit raportul dorit dintre consum şi investiţii, se dezvăluie astfel faptul că firmele au investit prea mult în bunurile de capital şi prea puţin în bunurile de consum. Firmele au fost seduse de manipularea guvernamentală şi de scăderea în mod artificial a ratei dobânzii şi a acţionat ca şi cum mai multe economii ar fi fost disponibile pentru a investi decât au existat în realitate. De îndată ce noii bani de la bănci s-au răspândit în sistem şi consumatorii şi-au restabilit vechile proporţii (dintre consum şi economisiri – n.tr.), a fost clar că nu au existat suficiente economii pentru a cumpăra toate bunurile de productie, şi că firmele a învestit greşit economiile limitate disponibile. Firmele au investit prea mult în bunurile de capital şi prea puţin în bunurile de consum.



Astfel, acest boom inflaţionist duce la denaturarea sistemelor de preţuri şi de producţie. Preţurile forţei de muncă şi ale materiilor prime din industria bunurilor de capital au crescut prea mult în perioada de bom pentru a mai fi profitabile odată ce consumatorii şi-au reafirmat vechile preferinţe de consum şi investiţii. Atunci “depresiunea” este văzută ca o fază necesară şi sănătoasă prin care economia de piaţă elimină şi lichidează investiţiile greşite, nerentabile ale boom-ului şi restabileşte acele proporţii dintre consum şi investiţii care sunt cu adevărat dorite de consumatori. Depresiunea este acel proces dureros, dar necesar prin care piaţa liberă elimină excesele şi erorile perioadei de boom şi restabileşte funcţia economiei de piaţă, aceea de a servi în mod eficient consumatorii. De vreme ce preţurile factorilor de producţie au devenit prea mari în timpul boom-ului, asta înseamnă că preţurile pentru forţa de muncă şi bunurile din industriile bunurilor de capital trebuie să fie lăsate să scadă până ce relaţiile adecvate din piaţă sunt reluate.



Din moment ce lucrătorii primesc mai mulţi bani sub formă de salarii mai mari destul de repede, cum se face că avântul economic poate continua ani de zile fără ca investiţiile greşite să fie dezvăluite, fără ca erorile cauzate de manipularea indicatorilor de piaţă să devină evidente, iar procesul de ajustare/depresiune să-şi înceapă activitatea? Răspunsul este că avântul economic ar fi de scurtă durată, dacă expansiunea creditului bancar şi scăderea ulterioară a ratei dobânzii sub nivelul pieţei libere ar fi o chestiune singulară. Dar problema este că expansiunea creditului nu are loc doar o singură dată; aceasta continuă şi nu le oferă niciodată consumatorilor ocazia de a-şi restabili proporţiile dorite dintre consum şi economii, nepermiţând creşterea costurilor în industriile bunurilor de capital să prindă din urmă creşterea inflaţionistă a preţurilor. La fel cum un cal este dopat în mod repetat, avântul economic este ţinut artificial în viaţă fără să fie lăsat să-şi înfrunte soarta inevitabilă, prin doze repetate de stimulente ale creditului bancar. Doar atunci când expansiunea creditului bancar trebuie oprită, fie pentru că băncile ajung într-o poziţie şubredă fie pentru că publicul începe să se opună inflaţiei continue, retribuţia prinde din urmă boom-ul economic. De îndată ce expansiunea creditului este oprită, nota de plată trebuie plătită şi reajustările inevitabile lichidează malinvestiţiile nesănătoase din timpul boom-ului, împreună cu reafirmarea unei importanţe proporţional mai mare pe producţia bunurilor de consum. Astfel, teoria misesiană a ciclului de afaceri oferă explicaţii pentru toate nedumeririlor noastre: natura recurentă şi repetată a ciclului, acumularea unui număr mare de erori antreprenoriale, intensitatea mult mai mare a avântului şi declinului economic în industriile bunurilor de capital.



Mises, apoi, dă vina pentru declanşarea acestui ciclu pe expansiunea creditului bancar propulsată de intervenţia guvernului şi a băncii sale centrale. Ce ar fi trebuit să facă guvernul, în opinia lui Mises, odată ce depresiunea economică a început? Care este rolul guvernului în soluţionarea depresiunii economice? În primul rând, guvernul trebuie să pună punct inflaţiei cât mai curând posibil. Este adevărat că aceast lucru va pune capăt brusc avântului inflaţionist şi va provoca inevitabila recesiune sau depresiune. Dar cu cât guvernul va aştepta mai mult, cu atât mai rele vor trebui să fie reajustările necesare. Cu cât se termină mai repede depresiunea/reajustarea, cu atât mai bine. Acest lucru înseamnă, de asemenea, că guvernul nu trebuie să susţină nicioadată afacerile nesănătoase; nu trebuie niciodată să salveze sau să împrumute bani firmelor aflate in dificultate. Făcând acest lucru pur şi simplu va prelungi agonia şi va transforma o depresiune abruptă şi rapidă într-o boală cronică şi de lungă durată. Guvernul nu trebuie să încerce niciodată să menţină salarile sau preţurile bunurilor de producţie; acţionând astfel va prelungi şi va întârzia la nesfârşit finalizarea procesului de ajustare; va provoca o depresiune prelungită pe termen nedefinit şi un şomaj în masă în industriile importante ale bunurilor de capital. Guvernul nu trebuie să încerce să umfle preţurile din nou pentru a ieşi din depresiune. Deoarece, chiar dacă acestă inflaţie va avea succes, doar va semăna seminţele pentru problemele de mai târziu. Guvernul nu trebuie să facă nimic pentru a încuraja consumul, şi nu trebuie să-şi mărească propriile cheltuieli, deoarece acest lucru va spori raportul social dintre consum şi investiţii. De fapt, reducerea bugetului de stat va îmbunătăţi raportul. Economia are nevoie nu de cheltuieli mai mari pe consum, ci de mai multe economii pentru a valida câteva dintre investiţiile excesive ale avântului economic.



Astfel, conform analizei misesiene a depresiunii, guvernul nu ar trebui să facă nimic în această privinţă. Din punct de vedere al sănătăţii economice şi pentru a pune capăt depresiunii economice cât mai repede posibil, guvernul ar trebui să menţină o politică „laissez-faire” strictă. Orice implicare a guvernului va întârzia şi va împiedica procesul de reglare al pieţei; cu cât va interveni mai puţin, cu atât procesul de reglare al pieţei va funcţiona mai repede şi va rezulta o recuperare sănătoasă a economiei.



Aşadar soluţia propusă de teoria misesiană indică exact opusul celei Keynesiene: guvernul nu trebuie să se implice sub nicio formă în economie şi trebuie să se limiteze la oprirea propriei inflaţii şi la reducerea propriului buget.



În prezent s-a uitat cu desăvârşire, chiar şi în rândul economiştilor, că explicaţia şi analiza misesiană a depresiunii economice a făcut mari progrese în special în timpul Marii Depresiuni Economice din anii 1930, exact acea depresiune arătată susţinătorilor economiei de piaţă liberă ca fiind cel mai mare şi catastrofal eşec al capitalismului laissez-faire. Nu aşa au stat lucrurile. Evenimentele anului 1929 au fost inevitabile din cauza vastei expansiuni a creditului bancar ce a avut loc în întreaga lume vestică în timpul anilor 1920: o politică adoptată în mod deliberat de guvernele occidentale, şi cel mai important de Sistemul Federal de Rezerve din Statele Unite. Evenimentele au fost posibile datorită eşecului lumii occidentale să revină la un standard aur după Primul Război Mondial, permiţând în acest fel o politică inflaţionistă practicată de guverne. Toată lumea şi-l imaginează acum pe preşedintele Coolidge ca fiind un susţinător al politicii „laissez-faire” şi al economiei de piaţă liberă; el nu a fost şi, tragic, cu atât mai puţin în domeniul care vizează banii şi creditele. Din păcate, erorile intervenţiei lui Coolidge au fost puse pe seama unei economii de piaţă liberă care de fapt nu a existat.



Dacă Coolidge a făcut să fie inevitabil ceea ce s-a întâmplat în anul 1929, atunci preşedintele Hoover a fost cel care a prelungit şi a agravat depresiunea, transformând-o dintr-o depresiune ce este tipic abruptă, dar care dispare rapid, într-o maladie persistentă, aproape fatală, „remediată” numai de holocaustul din cel De-al Doilea Război Mondial. Hoover, nu Franklin Roosevelt, a fost fondatorul politicii „New Deal”: în esenţă, folosirea masivă a statului să facă exact ceea ce teoria misesiană avertiza că nu trebuie făcut: să susţină salariile mai sus de nivelul de pe piaţa liberă, să susţină preţurile, să expandeze creditul şi să împrumute bani afacerilor aflate în dificultate. Roosevelt doar a continuat, într-o măsură mai mare, ceea ce a început Hoover. Pentru prima oară în istoria Statelor Unite, rezultatul a fost o depresiune aproape fără sfărşit şi o perioadă de şomaj în masă aproape permanentă. Criza din perioada preşedintelui Coolidge a devenit depresiunea prelungită fără precedent din perioada lui Hoover şi Roosevelt.



Ludwig von Mises a prezis depresiunea în timpul perioadei de glorie a marelui avânt economic din anii 1920 – o perioadă, exact cum se întâmplă în zilele noastre, când economiştii şi politicienii, înarmaţi cu o „nouă economie” de inflaţie continuă, şi cu noi „instrumente” furnizate de către Sistemul Federal de Rezerve, proclamă o „Nouă Eră” perpetuă de prosperitate garantată de înţelepţii noştri doctori în economie din Washington. Ludwig von Mises, înarmat cu o teorie corectă a ciclului de afaceri, a fost unul dintre puţinii economişti care au prezis Marea Depresiune Economică şi prin urmare, lumea economică a fost nevoită să-l asculte cu respect. F. A. Hayek a răspândit ideile în Anglia, iar la începutul anilor 1930, economiştii englezi mai tineri au început să adopte teoria misesiană a ciclului pentru analiza lor a depresiunii şi au adoptat, de asemenea şi politicile stricte de piaţă liberă care erau încorporate în teoria sa. Din păcate, economiştii adoptă acum ideea istorică a Lordului Keynes: că niciun „economist clasic” nu avea o teorie a ciclului de afaceri până a apărut Keynes în 1936. Exista o teorie a depresiunii; era în tradiţia şcolii clasice de economie; prespcripţiile sale erau stricte cu privire la bani sănătoşi şi laissez-faire; şi a fost adoptată rapid, în Anglia şi chiar şi în Statele Unite, ca teorie acceptată a ciclului de afaceri (O ironie aparte este că principalul susţinător “austriac” în Statele Unite ale Americii la începutul şi la mijlocul anilor 1930 a fost nimeni altul decât profesorul Alvin Hansen, foarte curând devenind celebru ca cel mai de seamă discipol keynesian.)



Ce a oprit acceptarea teoriei misesiene a ciclului a fost pur şi simplu „Revoluţia Keynesiană” – uimitorul tur de forţă pe care teoria keynesiană l-a făcut în lumea economică la scurt timp după publicarea Teoriei Generale în 1936. Nu este vorba că teoria misesiană a fost respinsă cu succes; aceasta a fost doar uitată în graba de a se alătura teoriei la modă, cea Keynesiană. Unii dintre cei mai importanti adepţi ai teoriei lui Mises, care cu siguranţă ştiau mai bine – au cedat doctrinei nou înfiinţată şi drept urmare au dobândit posturi de conducere în cadrul universităţilor din America.



Dar acum, cel care a fost odată un suţinător a lui Keynes, [ziarul londonez] Economist susţinea: “Keynes este mort.” După mai mult de un deceniu în care keynesienii s-au confruntat cu critici şi infirmări tranşante de către încăpăţânatele fapte economice, aceştia sunt în retragere masivă, generalizată. Din nou, masa monetară şi creditul bancar sunt recunoscute, cu părere de rău, ca jucând un rol important în ciclul economic. Este timpul pentru o redescoperire, o renaştere a teoriei ciclului de afaceri a lui Mises. Nu se poate realiza prea devreme; dacă vreodată se va realiza, întregul concept al Adunării Consilierilor Economici va fi distrus şi vom avea parte de o retragere masivă a guvernului din sfera economică. Dar pentru toate acestea să se întâmple, lumea economică, precum şi publicul larg, trebuie să conştientizeze existenţa unei explicaţii a ciclului de afaceri, care a fost neglijată total de prea mulţi ani.


Acest eseu a fost publicat iniţial ca un minibook de către „Constitutional Alliance of Lansing”, Michigan,1969. De asemenea, aceasta este inclusă în „The Austrian Theory of the Trade Cycle and Other Essays”, Richard M. Ebeling, ed. (Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 2006).

Traducerea a fost efectuată după varianta de pe site-ul Mises.org. Publicată original pe site-ul Centrului de Economie Politică şi Afaceri Murray Rothbard. Cartea poate fi achiziţionată în format tipărit de pe sit-ul librăriei Liberalis.ro: Depresiunile Economice

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

13 Shares
Share11
Tweet
Share
+12