Costul statului. Introducere

Costul fiscal al statului, fie că este exprimat ca sumă a taxelor şi impozitelor, fie că este exprimat de raportul dintre cheltuiala publică şi PIB, reprezintă numai vârful unui aisberg al costului instituţiei statului. Partea importantă a costului statului este mult mai mare decât valoarea prelevărilor transparente. Povara ascunsă a instituţiei statului include, dincolo de nivelul taxelor şi de costul funcţionării aparatului administrativ, legislativ şi judecătoresc, şi costul efectelor sale.

Atunci când evaluăm costul total al statului, ne putem gândi pentru început la faptul că şi o afacere mică are nevoie de serviciile complexe ale unui contabil sau jurist care să medieze relaţia dificilă cu statul. Fiscalitatea se aplică veniturilor firmei numai după ce costurile acestor servicii necesare desfăşurării activitătii au fost deja plătite. În mare parte, costul salariului contabilului este impus antreprenorului de către stat, chiar dacă într-un mod ascuns. Costul acelui salariu este cu atât mai mare cu cât fiscalitatea este nu mai mare, ci mai complicată. În general, procedurile administrative ataşate de stat iniţierii activităţilor economice, lichidării lor, şi fiecărui nivel al desfăşurării lor reprezintă costuri pentru agenţii economici.

Exemplul salariului plătit contabilului este un exemplu de cost al statului uşor cuantificabil. Exista însă şi costuri pe care le putem înţelege mai greu, deşi le plătim. Nu ne referim aici numai la timpul petrecut cu informarea asupra procedurilor, cu drumurile la agenţii, la numărul şi complexitatea actelor necesare pentru obţinerea licenţelor şi avizelor de funcţionare a unor activităţi simple. Nici doar la faptul că adesea antreprenorii cheltuiesc mai multe resurse cu raportarea activităţii către stat decât cu desfăşurarea activităţii economice principale. Pentru a ne face o idee despre costul total al statului, ar trebui să înţelegem toate mecanismele prin care statul constrânge economia, îngrădeşte libertăţile civile şi sufocă modalităţile de producţie a avuţiei.

Dorim să explicăm de ce povara statului nostru nereformat cuprinde, pe lângă costul reprezentat de nivelul taxelor şi impozitelor, şi costul incertitudinii create de o fiscalitate aflată în permanentă schimbare şi costul administrativ al extragerii taxelor fiscale şi parafiscale. Arătam că povara statului cuprinde şi modalităţi de taxare ascunsă precum inflaţia şi deficitul bugetar şi de asemenea că ciclurile de afaceri, în măsura în care acestea sunt create de expansiunea creditului, fac din crizele economice un cost al monopolului statului asupra emisiunii de monedă. Costul statului include şi efectele de sufocare a activităţii antreprenoriale prin impunerea de bariere legislative şi administrative la intrarea şi ieşirea din pieţe. Din cauza managementului defectuos al resurselor naturale şi spaţiilor publice de către stat lăsăm neutilizate resurse valoroase. Acelaşi lucru este valabil pentru o serie întreagă de sectoare economice. De la monopolul arogat de stat asupra sistemului de educaţie şi controlul statului asupra culturii şi cultelor, până la controlul asupra sistemului de pensii şi sistemului de sănătate, de la controlul nejustificat asupra furnizării infrastructurii, transporturilor în comun şi utilităţilor publice[2], şi până la cazul complicat al asigurărilor judiciare pe care le-am putea avea pe o piaţă mai liberă a producţiei de justiţie, statul se dovedeşte în acelaşi timp un prost administrator al resurselor, dar un bun instrument de exploatare a unora de către alţii.

În studiul nostru utilizăm doua concepte, ceea ce economiştii numesc “cost de oportunitate” şi respectiv “cost de tranzacţie”. Costurile de oportunitate reprezintă valoarea oportunităţilor pierdute; costurile de tranzacţie sunt costurile efectuării tranzacţiilor, dincolo de valoarea serviciilor care fac obiectul tranzacţiilor. Reglementările care îngreunează schimburile economice constituie costuri de tranzacţie. Cum putem estima monetar costurile de tranzacţie? Unele pot fi estimate prin comparaţia cu pretul de piaţă al serviciilor care rezolvă problema acelor costurilor de tranzacţie. Dacă ştim valoarea mitei date pentru obţinerea unui aviz atunci putem spune că reglementarea respectivă, care constituie un cost de tranzacţie, are un cost de oportunitate cel puţin egal cu valoarea serviciilor care pot fi cumpărate cu suma respectivă. Multe dintre costuri nu pot fi măsurate în termeni monetari, dar putem aproxima magnitudinea lor.

Dacă admitem că taxele şi reglementările înăbuşă activităţi antreprenoriale (întrucât antreprenorii nu îşi permit activitatea respectivă în condiţiile taxelor prea mari sau ale reglementărilor prea restrictive), iar activităţile antreprenoriale aduc la suprafaţă sau nasc servicii cu totul noi, atunci inevitabil costurile taxelor şi reglementărilor includ tipuri de servicii care astăzi nu există înca. Exemplul cel mai simplu în acest sens este cel al investitorilor străini „alungaţi“ de birocraţia excesivă, de corupţie, de instabilitatea fiscală sau legislativă, de reglementările nefavorabile. Costul statului este reprezentat în acest caz de investiţiile nerealizate, care nu se rezumă doar la simpla sumă investită, ci mai ales la impactul asupra economiei. Acestea sunt costurile de oportunitate ale taxelor şi reglementărilor cel mai dificil de măsurat. Ele au constituit prima dificultate metodologică cu care ne-am confruntat.

Există şi un alt motiv care face costul total al statului greu cuantificabil. Care este costul de oportunitate al neutilizării unui teren de un hectar din Bucureşti aflat în proprietate publică? Ar trebui să luăm ca reper valoarea de piaţă a unui teren similar din cartierul vecin. Acesta ar fi costul pentru noi al neutilizării lui aici şi acum, toate celelalte rămânând egale. Dar ştim că valoarea acestui teren de pe piaţa imobiliară din Romania este mai mică decât a unui teren de un hectar din Hong Kong şi datorită unor aspecte care îi pot fi imputate tot funcţionării defectuoase a statului român. Care este atunci costul real cu care ne confruntăm din cauza statului în legătură cu parcela respectivă de pământ? Dacă în urma unei liberalizări corecte a pieţei s-ar fi privatizat multe alte elemente înaintea privatizării resursei imobiliare respective, valoarea resursei privatizată ultima în listă ar fi acum mai mare. Putem aplica acelaşi raţionament la fiecare resursă naturală aflată în proprietatea statului care teoretic poate face obiectul proprietăţii private. Dacă tipurile de resurse economice sunt atât de legate între ele încât schimbarea regimului de proprietate a unei resurse devine relevantă pentru multe alte tipuri de resurse, atunci nu putem evalua separat un tip de cost al statului de un alt tip de cost al statului pentru că fiecare depinde de celălalt. Acest cerc vicios generează o indeterminare care face dificilă estimarea costului total al statului. Aceasta este a doua dificultate metodologică care trebuie avută în vedere.

Luând în calcul aceste dificultăţi, utilizăm metodologia analizei economice a instituţiilor, pentru a arăta de ce costurile fiscale sunt doar vârful aisbergului.

În urmatoarele articole din serie, analizăm separat câte un tip de cost impus de mecanismul statului:

1. Costul impredictibilităţii fiscale (Luciana Mârșu),
2. Costul taxelor parafiscale (Ovidiu Neacşu),
3. Costul îndatorării publice şi al deficitului bugetar (Mădălina Doroftei şi Andrada Busuioc),
4. Costul monopolului statului asupra emisiunii de monedă (Cristina Mușet şi Ionuţ Sterpan),
5. Costul intervenţiei statului în prețuri (Carmen Dorobăț),
6. Costul barierelor impuse de stat la intrarea în piaţă (Andreea Martinovici, Andreea Curelea, Monica Șomăndroiu),
7. Costul plasării resurselor naturale în proprietatea statului. Cazul Deltei Dunării şi al Roşiei Montane (Anca Matei, Andreea Martinovici, Claudiu Năsui, Mădălina Doroftei),
8. Costul controlul statului asupra sectoarelor publice. Cazul educaţiei (Laurenţiu Ciurea şi Ionuţ Sterpan)[3],
9. Costul controlului statului asupra sectoarelor publice. Cazul pensiilor (Vlad Tarko),
10. Costul criminalizării activităţilor fără victimă. Cazul prostituţiei şi drogurilor. (Vlad Tarko şi Radu Uszkai),
11. Costul controlului statului asupra sectoarelor publice. Cazul sectorului judiciar (Şerban Pitic şi Ionuţ Sterpan),
12. Costul controlului statului asupra sectoarelor publice. Cazul sectorului legislativ (David Moscovici şi Ionuţ Sterpan).

Colecţia de articole publicată în săptămânile care urmează este parte a unei intenţii mai largi a CADI şi SoLib, aceea de a arăta că orice reformă instituţională serioasă trebuie să fie în direcţia micşorării statului. Ipoteza noastră de fundal este că sectoarele de activitate economică trebuie progresiv liberalizate şi privatizate până la punctul la care statul îşi intră în rolul său legitim, acela de garant al drepturilor de întreprindere liberă, schimb liber şi proprietate privată.

Obiectivul particular al acestei colecţii nu este de a trage concluzia că întotdeauna costurile mecanismelor de intervenţie ale statului exced beneficiile. O astfel de concluzie cere un calcul riguros atât al beneficiilor cât şi al costurilor. Cum despre beneficiile mecanismelor statului există deja o literatură mult prea bogată, încercăm aici să facem al doilea pas: să arătăm partea lor problematică. Acest pas este necesar tocmai pentru o apreciere justă şi nepărtinitoare a statului.

• [1]Articolul de faţă introduce colecţia libertariană de analize intitulată “Costul statului”. Colecţia cuprinde 12 articole dedicate câte unui tip de cost impus de maşinăria statului. Proiectul este realizat de o echipa de cercetători de la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) şi Societatea pentru Libertate Individuală (SoLib). Multe dintre ideile valorificate în proiect au fost produse în serile workshopurilor CADI, în serile întâlnirilor de la Cafeneaua Libertăţii din vara anului 2010, la scoala de vara din septembrie 2010 organizată de CADI și Fundația Konrad Adenauer, în atelierele de discuţii despre ordoliberalism ale Fundaţiei Konrad Adenuaer, în urma unor discuţii cu Radu Nechita la Centrul Independent pentru Economie şi Drept şi a unui studiu empiric despre costul întreprinzătorilor în România realizat de Manuela Străinu în 2009. Mulţumim lui Horia Terpe, Vlad Tarko, Claudiu Năsui, Ovidiu Neacşu, Catinca Hanganu, Constantin Vică, Bogdan Glăvan pentru comentarii valoroase şi lui Dragoş Paul Aligică, Mihail Radu Solcan, Tudor Glodeanu și Emanuel Socaciu pentru un anumit mod de a gândi.
• [2] A se vedea şi intervenţia lui Pierre Garello de la Conferinţa CADI-Konrad Adenauer „Serviciile publice trebuie externalizate pieţei”, publicat iniţial în Economistul, 24 ianuarie 2011.
• [3] Atragem atenţia asupra polisemiei termenului “public”. În ştiinţele sociale “sector public” desemnează sectorul economic însărcinat cu furnizarea unui serviciu de la consumul căruia, odată ce este furnizat, cu greu pot fi excluşi şi cei care nu au platit, şi, în acelaşi timp, al cărui consum de către unii nu lasă mai puţin pentru alţii. Întrucât majoritatea acestor servicii au ajuns să fie furnizate de stat, o accepţie a termenului “sector public” a ajuns să fie sinonimă cu “sector de stat”. Noi folosim termenul în primul sens şi propunem liberalizarea şi privatizarea sectoarelor publice.

Articolul a fost publicat iniţial pe site-ul SoLib