Manifestul libertarian

Nu ţinem nici cu stânga, nici cu dreapta, nici cu centrul. Ţinem să fim liberi!

Ce credem

Susţinem micşorarea rolului statului în favoarea extinderii libertăţii şi responsabilităţii individuale, în virtutea ordinii proprietății private adusă/generată de funcționarea unei piețe libere ce este degrevată de intervenționismul etatist/statal. Deşi există, teoretic, o pleiadă de măsuri prin care libertatea personală şi economică poate fi promovată, acestea variind ca sferă de aplicare, intensitate şi durată, faptele curente arată că ele ori nu se aplică, ori se aplică trunchiat. Milităm pentru consecvenţă în reducerea mărimii, rolului şi puterii statului în toate domeniile şi la toate nivelurile.

În România nu suferim de prea multă ideologie, ci de prea puţină claritate ideologică. Spre deosebire de alte mişcări civice sau politice, noi ne propunem să aducem necesara claritate ideologică în înțelegerea raportului dintre stat și piața liberă, în ultimă instanță a relației cetățean-stat în vremurile de astăzi.

În acest sens, pentru noi esenţa statului constă în aceea că el este un monopol teritorial asupra reglementării şi utilizării legitime a constrângerii, a violenței. De asemenea, el presupune, prin natura sa, existenţa instrumentului coercitiv al taxării sau impozitării. Trebuie înţeles imediat, însă, că nu e vorba de violenţă defensivă: ideea de monopol al reglementării şi cea de impozitare nu consună decât cu posibilitatea agresiunii instituţionalizate (adică statul este singurul care are voie să iniţieze violenţa din raţiuni ce pot fi numite „interes public”, de pildă). Instrumentul taxării este dependent în ultimă instanţă de posibilitatea „iniţierii legitime a violenţei” în vederea extragerii resurselor, deci tot de primul aspect fundamental de monopol asupra constrângerii (monopol asupra „agresiunii legitime”).

Considerăm că piaţa este mecanismul de alocare a resurselor, atâta timp cât funcționarea ei naturală nu este perturbată de intervenția guvernamentală. Este vorba despre o alocare rațională, în sensul că este optimă în raport cu preferinţele indivizilor, reflectate în actele de vânzare-cumpărare. Ca atare, dacă oamenii vor droguri, arme, aur, piaţa le va oferi aceste lucruri. Dacă oamenii vor discoteci mai degrabă decât spitale, maşini scumpe mai degrabă decât şcoli, piaţa le va furniza cu prioritate discoteci şi maşini. În acest sens, piața este perfectă, în vreme ce oamenii pot fi lipsiți de virtuți morale. Sau, altfel spus, piața este imperfectă numai în măsura în care oamenii sunt imperfecți; dar imperfecțiunea nu este un atribut al pieței, ci al omului.

De aceea, credem că există, în esenţă, două moduri prin care indivizii pot prospera:

• (1) prin mijloacele economice ale pieței libere, adică muncind cinstit, acumulând capital, investind graţie talentului antreprenorial personal şi schimbând produsele muncii lor în mod voluntar pe piaţă şi
• (2) prin mijloacele politice ale intervenționismului guvernamental/statal/etatist, bazat pe capacitatea de a descoperi și a utiliza mai bine decât rivalii posibilitățile deschise de instituționalizarea agresiunii, adică prin constituirea în grupuri de interese parazitare care profită de pe urma celor oneşti şi muncitori, confiscându-le avuţia prin impozitare şi redistribuind-o pentru satisfacerea propriilor ambiţii.

Societatea există doar în măsura în care indivizii cooperează paşnic, urmându-şi propriile interese şi propriul drum spre fericire doar prin mijloace economice. Cu cât aplicarea mijloacelor politice devine mai extinsă cu atât cooperarea socială este mai slăbită, iar oamenii ajung în starea de barbarie. Societatea nu este ţinută laolaltă de vreun “contract social”, ci de legăturile istorice, economice şi culturale dintre oameni care împărtăşesc valori comune. Doar un cadru instituțional favorabil libertății poate consolida coeziunea socială, poate garanta prosperitate pentru toţi.

Dar România actuală cu greu mai poate fi caracterizată ca fiind o societate. În ultimele două decenii, ea a reprezentat mai degrabă un spaţiu în care s-au exersat plenar mijloacele politice; un teren fertil pentru cultivarea politicilor păguboase şi a corupţiei. Societatea şi economia românească se află într-o criză profundă, marcată de sărăcie, incertitudine şi nesustenabilitate a politicilor actuale. Am ajuns aici datorită modelului de dezvoltare centrat pe stat. Acesta presupune, în esenţă, desconsiderarea persoanei şi proprietăţii private, cu cele două nefaste corolarii ale sale: risipa enormă de resurse şi degradarea valorilor civice şi morale. E un foarte bun prilej pentru a conştientiza că statul nu creează prosperitate şi cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuţia produsă în sfera privată şi generează condiţii propice de manifestare pentru caracterele precare.

Moştenirea culturală şi socială a experimentului socialist din secolul al XX-lea a trenat după Revoluţia din 1989. Aceasta şi-a pus amprenta – prin mentalităţile paternaliste şi comportamentele colectiviste – atât asupra funcţionării democraţiei cât şi asupra evoluţiei economice.

În ceea ce priveşte guvernarea ţării,

este clar pentru toată lumea că România are o democraţie originală. Mai puţin clar este motivul pentru care aşa stau lucrurile. “Democraţia nu poate funcţiona dacă o mare parte a votanţilor se află pe ştatul de plată al guvernului. Dacă membrii Parlamentului nu se consideră reprezentanţi ai contribuabililor, ci exponenţi ai celor care primesc salarii, subvenţii, cadouri şi alte beneficii. Atunci s-a terminat cu democraţia” (Ludwig von Mises). Iar România se încadrează exact în acest model. Nu este de mirare că Parlamentul este instituţia cu cel mai scăzut grad de încredere din partea populaţiei şi că toată lumea se plânge de deficitul de democraţie.

Atunci când am înlăturat dictatura comunistă nu am realizat pericolul tiraniei majorităţii, al puterii maselor uşor manipulabile. Nu am realizat că democraţia ne răspunde doar la întrebarea Cine să conducă România? lăsând la voia celor ajunşi la putere să stabilească Cum să fie condusă România? Acesta este motivul pentru care România a fost condusă prost. În loc să dezbatem idei şi să votăm viziuni strategice, clasa politică ne pune să răspundem la întrebări lipsite de fond precum De câţi aleşi avem nevoie în Parlament? sau Cum să fie aleşi Aleşii?

Odată ajunşi la putere, creativitatea oamenilor politici se va rezuma doar la găsirea celor mai bune mijloace de a-şi spori avuţia proprie şi a grupurilor de interese aflate în spate. Şi asta trebuie să se întâmple cât mai repede în interiorul ciclului electoral. Așa cum arată experiența, Aleşii vor decide întotdeauna să conducă România nu pentru binele celor mulţi, ci pentru binele lor.

Pe scurt, ceea ce ne diferențiază în spațiul ideilor politice este următorul principiu: în vreme ce alții urmăresc să câștige puterea pentru a face statul mai eficient, noi dorim diminuarea lui.

În ceea ce priveşte economia,

spre deosebire de alte ţări fost-comuniste, România a rămas în urmă pe drumul dezvoltării economice. Nu este de mirare faptul că economia de piaţă este funcţională doar în documentele guvernanţilor, fie ei români sau europeni. Statul cheltuie în prezent cca. 40% din producţia naţiunii. El decide cu cât să ne impoziteze, nu cu gândul la nevoile noastre, ci în funcţie de nevoile aparatului guvernamental. El impune noi şi noi reglementări nu cu scopul de a ajuta dezvoltarea firmelor private, ci de a justifica necesitatea creării de noi agenţii guvernamentale. Spre exemplu, în prezent, românii trebuie să muncească 149 de zile dintr-un an pentru a acoperi cheltuielile statului. Doar apoi se pot ocupa şi de satisfacerea propriilor nevoi.

“Economia de piaţă nu are nevoie de apologii sau de propagandişti. Realizările sale vorbesc de la sine. Civilizaţia modernă este produsul filozofiei laissez-faire” (Ludwig von Mises). La începutul capitalismului, în era revoluţiei industriale și a creşterii fulminate a nivelului de trai pe care acest sistem le-a produs (simultan cu explozia demografică), nu au existat nici tributuri fiscale împovărătoare, nici subvenţii, nici drepturi sociale, nici privilegii, nici deficite sau datorii publice copleşitoare. Toate acestea au apărut pe măsură ce ideile socialiste au anesteziat raţiunea şi bunele moravuri, iar capitalismul a fost parazitat de o clasă politică cu o moralitate precară şi de afacerişti venali.

În schimb, creaţiile statului trebuie trâmbiţate, inaugurate cu fast şi tăiat de panglici, menţionate obsesiv – pentru a ascunde găurile negre în care s-au dus banii cetăţenilor şi pentru a satisface ambiţia trufaşă a vreunui politician.

În realitate, statul nu creează nimic. Socialiștii din toate partidele ne vând minciuna că fără stat nu există decât haos și anarhie. Adevărul este că, cu cât statul este mai mic cu atât societatea își poate dezvolta propria ordine a proprietății private și libertății personale. Socialiștii ne întrețin de asemenea iluzia că guvernul este Mâna Providenţială, care poate să crească bunăstarea tuturor. Dar nu este nicidecum vorba de magie. Pentru ca Guvernul să poată da un leu, trebuie mai întâi să îl ia prin impozitare tot de la noi. Pentru a crea un loc de muncă, distruge vrând-nevrând un altul. Pentru a stimula consumul dintr-un bun, va reduce consumul din altele.

Capitalismul şi libertatea economică cultivă virtuţi precum responsabilitatea, decenţa, cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung. Etatismul dezvoltă vicii precum laşitatea, risipa, vanitatea și servilismul. Piaţa liberă stimulează buna înţelegere între toţi: patronul magazinului din colţ mulţumeşte clienţilor care îi trec pragul. Dar intervenţiile guvernului încurajează discordia; când viaţa socială este politizată, strategia potrivită este: “Mulţumeşte-i primarului, mulţumeşte-i partidului, mulţumeşte-i ministrului sau preşedintelui, fii amabil cu guvernanţii şi dă-te bine cu puterea, că poate vei primi şi tu o pleaşcă”. Nu ne putem aştepta la mărinimie din partea guvernului. Mărinimos nu poate fi decât cel care este proprietar, stăpân pe roadele eforturilor sale, conştient de valoarea muncii depuse. În schimb, ministrul nu poate fi decât meschin, pentru că nu este în măsură să decidă decât temporar asupra unor resurse pe care le-a obţinut din condeiul rectificării bugetare.

În România, corupţia este endemică. Corupţia nu ţine în principal de moştenirea culturală sau de mentalităţi – altminteri nu am putea explica de ce milioane de români renunţă la practicile asociate corupţiei imediat ce trec graniţa. Corupţia ţine de mediul instituţional românesc, mai precis de sufocarea vieţii sociale prin reglementarea a tot ce mişcă. “Nimic nu corupe mai mult un om decât ipostaza de a fi un braţ al legii şi de a-i putea face pe ceilalţi oameni să sufere” (Ludwig von Mises). Corupţia este oricând şi pretutindeni un rezultat al instituţiilor paternaliste şi al intervenţionismului. Nu există cale mai directă şi mai eficientă de a elimina corupţia decât combaterea statolatriei și neutralizarea centrilor nervoși ai intervenționismului guvernamental. Şpaga dată profesorului, sau doctorului, va dispărea atunci când aceştia nu vor mai fi funcţionari publici, ci vor activa în instituţii private.

În ultimii douăzeci de ani, România a fost condusă în general prin programe anti-liberale. Datorită impozitelor copleşitoare, privilegiilor “sociale” sau “clientelare”, cotizaţiilor forţate, barierelor birocratice, politizării tuturor aspectelor vieţii – de la familie până la infrastrucură – societatea a ajuns pe punctul disoluţiei, autoritatea legii este ridiculizată de forţa pumnului sau de manevrele politice. România va putea să redevină o societate doar în măsura în care proprietatea privată, drepturile individuale, libertatea contractului sunt garantate de facto, nu doar de jure.

În ceea ce priveşte viitorul european,

evoluţiile recente din Europa pun tot mai mult sub semnul întrebării viabilitatea modelului social european. Sufocat de „social” prin propriile mecanisme redistributive, statul bunăstării a intrat într-o fază de agonie. Încercarea organismelor europene de a-l resuscita prin exacerbarea centralismului birocratic şi intervenţionismului va conduce la o „planificare” îngrijorătoare a economiei şi societăţii bătrânului continent.

O Europă armonizată nu înseamnă automat armonie în interiorul Europei. „Generozitatea” politicilor sociale este înălţată pe o fiscalitate tot mai împovărătoare. Iar în loc ca acestea să asigure coeziune socială, sfârşesc prin a anula creşterea economică şi a spori tensiunile intra-comunitare. Indiferent că avem în vedere spaţiul românesc sau european, trebuie spus clar că sistemul statului bunăstării nu reprezintă altceva decât o metodă sigură de transformare pas cu pas a economiei de piaţă în socialism.

Dacă eurocraţii vor să construiască o Uniune a Statelor Europene Socialiste, noi spunem NU! La fel spun din ce în ce mai mulţi cetăţeni ai Europei, fie că sunt din ţări mai dezvoltate sau mai sărace. La fel spun şi românii, al căror grad de încredere în viitorul european şi în structurile politice europene a scăzut substanţial faţă de anii trecuţi. Uniunea Europeană nu mai este acum răul cel mic, deoarece actuala evoluţie trasată de la Bruxelles se abate serios de la principiile ce au stat la baza constituirii pieţei comune.

Ce urmărim

Soluţia pe care o propunem este micşorarea puterii statului. Cu cât statul este mai mic, cu atât este mai important individul; cu cât statul decide mai puţine lucruri pentru toată lumea, cu atât fiecare dintre noi poate decide mai mult pentru el însuşi; cu cât statul are mai puţini bani, cu atât este mai bogat individul.

Această soluție este realizabilă și oportună prin modificarea Constituției și a legislației actuale.

• Cum putem face statul mai mic?

  Prin următoarele măsuri:

  • Degrevarea statului de funcții și atribuții și transferarea lor către comunitățile (nu autoritățile) locale. Descentralizarea este un deziderat politic aproape universal. Într-adevăr, datorită presiunii electorale, decidenţii locali manifestă o responsabilitate mai mare faţă de alegători în gestionarea fondurilor publice în comparaţie cu cei ministeriali. Dar ideea centrală este că descentralizarea autentică nu se referă la mutarea atribuțiilor statului de la guvern la prefectură sau primărie, de la București la Brașov, ci la concedierea guvernului și la angajarea responsabilității individului, familiei, comunităților locale.
  • Reducerea la minim a numărului de poziții decizionale din administrația publică centrală și locală. Urmărim eliminarea salarizării preferențiale și reducerea posibilității obținerii de rente prin exercitarea discreționară a funcției publice. Birocrații și clientela politică vor fi astfel stimulați să-și convertească comportamentul strict redistributiv într-unul antreprenorial: să prospere nu prin vânătoare/acordare de favoruri și privilegii din banul public, ci prin obținerea de câștiguri legitime din activități proprii pe piața liberă.
  • Reducerea la minim a numărului de poziții administrative (funcționari) din administrația publică centrală și locală. Viaţa de zi cu zi a românilor nu poate fi îmbunătăţită fără o reducere drastică a birocraţiei. Funcționarii disponibilizați se vor integra în sectorul privat, care se va extinde și se va consolida prin însăși „deparazitarea” sa de finanțarea „caracatiței” aparatului birocratic public. Introducerea principului consimţământului implicit în soluţionarea diferitelor cereri, introducerea ghişeului unic de autorizare pentru acele activităţi în care statul va mai avea responsabilităţi specifice sau externalizarea certificării reprezintă câteva din măsurile rapide de revitalizare a societăţii şi mediului de afaceri românesc.
  • Reforma sistemului juridic, care trebuie să vizeze:
    • Simplificarea legislaţiei: Îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar ca serviciu public şi sporirea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie se poate realiza printr-o reformă unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative, menită a simplifica procedurile judiciare şi administrative.
    • Reducerea taxelor aferente actului de justiţie: Este necesar ca valoarea taxelor pentru deschiderea unei acţiuni să nu aibă un efect descurajator și să fie accesibilă inclusiv cetățenilor cu venituri mici.
    • Responsabilizarea magistraţilor, prin corelarea salarizării cu calitatea actului de justiție întreprins.

• Cum putem decide mai mult pentru noi?

  Prin următoarele măsuri:

  În educație

  • Starea de fapt

    Educaţia românilor se află pe un trend descendent. Sistemul de învăţământ este la ani-lumină distanţă de necesităţile societăţii noastre. Până acum, efectul clar al reformelor întreprinse a fost împingerea planurilor de învăţământ într-o mişcare browniană şi devalorizarea constantă a diplomelor. În ciuda creşterii constante a cheltuielilor publice, performanţele educaţionale au scăzut (vezi rata promovabilităţii la bacalaureat; nicio instituţie românească de învăţământ nu a pătruns în clasificări internaţionale relevante). Un student „instruit” în universităţile de stat costă de 10 ori mai mult decât cel instruit la privat (ţinând cont nu doar de alocaţia efectivă pe cap de student, ci şi de costurile totale ale aparatului birocratic aferent)

  • Ce propunem

    • Desfiinţarea monopolului statului în planificarea învățământului. Desfiinţarea obligativităţii acreditării de către stat a instituţiilor de învăţământ şi a programelor de studii va conduce la creşterea diversităţii educaţiei şi înlăturarea modelării tuturor şcolilor după chipul şi asemănarea celor de stat.
    • Reconsiderarea și reducerea obligativităţii învăţământului public: doar primii patru ani de studiu trebuie să aibă statutul de învățământ obligatoriu finanțat de stat. Chiar și pentru acest stadiu trebuie să existe alternativa școlii private. Măsura va conduce la apariţia unei pieţe reale a serviciilor la nivelul tuturor treptelor educaţionale, iar părinţii vor fi liberi să aleagă pentru copiii lor şcoala dorită.
    • Finanţarea marginală a educaţiei din fonduri publice: presupune acordarea de vouchere educaţionale în cazul celor care fac dovada lipsei de posibilităţi materiale.
    • Privatizarea şcolilor de stat. Proprietatea de stat în educație a dus la apariţia fenomenului de diplomo-scleroză în randul tinerilor şi, implicit, la devalorizarea constantă a diplomelor pe piaţa muncii.
    • Legalizarea alternativelor educaţionale private: presupune crearea cadrului legislativ care să favorizeze dezvoltarea alternativelor private autentice, mergând de la şcoli/universităţi/licee/ gradiniţe private, până la educaţia în familie (homeschooling).

  În sănătate

  • Starea de fapt

    Poate nicăieri nu se observă mai limpede decât în sistemul sanitar public românesc că aşa-zisele servicii gratuite oferite de stat sunt fie inexistente, fie deloc gratuite – asta atunci când nu se transformă în veritabile “rele” publice.

    În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. În plus, pe lângă faptul că cer mai mulți bani de la Casa de Asigurări, spitalele publice mai cer bolnavului să vină cu bani de acasă pentru materiale și medicamente. Iar venitul la negru al doctorilor este mai mare decât cel oficial – aceasta dacă nu cumva cineva crede că un doctor poate trăi cu salariul de la stat.

    Sub aspectul eficienţei: spitalele publice decontează de la Casa de Asigurări de Sănătate mai mult decât cele private (raportându-ne la acelaşi serviciu).

  • Ce propunem

    • Desfiinţarea obligativităţii contribuţiilor la asigurările de sănătate: implică lăsarea deciziei la nivelul individului atât în ceea ce priveşte cuantumul sumei alocate pentru servicii medicale, cât şi în ceea ce priveşte alegerea furnizorului de astfel de servicii.
    • Dezvoltarea asigurărilor private de sănătate: fiecare individ va putea opta pentru un anumit pachet de servicii medicale în funcţie de starea sa de sănătate şi de suma pe care dorește să o aloce.
    • Privatizarea spitalelor publice: Sistemul public de sănătate este falimentar. O dovedesc sondajele în rândul populaţiei, dar şi expansiunea puternică a spitalelor şi clinicilor private. Susținem privatizarea spitalelor publice, iar pentru a asigura un nivel minim de asistenţă medicală celor cu venituri insuficiente sau pentru servicii de urgenţă, statul să finanţeze direct pacientul.

  În muncă

  • Starea de fapt

    Piaţa românească a muncii este una dintre cele mai obstrucţionate şi inflexibile din Europa, atât în ceea ce priveşte nivelul taxării, cât şi al reglementării. Elemente principale ce determină această stare de lucruri sunt: salariul minim pe economie; dificultatea concedierii; reglementările privind securitatea muncii; cele privind reglementarea accesului la anumite profesii; reglementarea orelor suplimentare; rigiditatea programului de lucru; reglementarea duratei vieţii active etc.

  • Ce propunem

    • Liberalizarea pieţei muncii: eliminarea prevederilor privind salariul minim şi abrogarea reglementărilor care descurajează în prezent angajarea forţei de muncă.

  În fiscalitate

  • Starea de fapt

    Degrevarea statului de funcții duce la reducerea nevoii de bani publici necesari finanțării acestor funcții. Un stat mai mic este un stat cu un buget comprimat atât pe partea de surse/venituri cât și pe partea de utilizări/cheltuieli. Astfel, măsurile pe care le susținem se diferențiază net de „politica de austeritate” urmată în prezent, care țintește la însănătoșirea statului – implicit prin sărăcirea individului – și ale cărei rezultate sunt evidente: subminarea perspectivelor de creștere economică și alimentarea contradicțiilor sociale.

  • Ce propunem

    • Reducerea şi simplificarea impozitării „Taxe mai mici şi mai puţine” reprezintă dezideratul nostru. Regimul fiscal actual este extrem de stufos, numărând sute de taxe. Cu cât numărul de taxe este mai redus, cu atât costul administrării fiscale este mai mic, iar capacitatea de previziune antreprenorială este mai mare. Cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât sunt mai stimulate investiţiile şi bunăstarea populaţiei.
    • Reducerea bugetului administrației publice. Scăderea fiscalității nu trebuie urmată pentru creșterea veniturilor atrase la bugetul statului. Celor care văd în relaxarea fiscalității un mijloc subtil pentru creșterea rolului statului le spunem: dacă prin diminuarea impozitării veniturile strânse de guvern cresc, atunci înseamnă că impozitele nu au scăzut suficient!
    • Reducerea datoriei publice: interzicerea prin Constituție a împrumutului de către stat, care împovărează generațiile viitoare. Spre deosebire de regulile vehiculate în prezent, principiul eliminării datoriei publice este simplu, transparent, imposibil de manipulat politic.
    • Desfiinţarea obligativității sistemului public de pensii, în sensul încetării treptate a plăţii contribuţiei aferente la buget (CAS), astfel încât să existe posibilitatea achitării pensiilor existente, dar fără a-i mai menţine pe salariaţii actuali în capcana cotizaţiei către un sistem nesustenabil şi care nu le va asigura venituri decente la bătrânețe.
    • Eliminarea statutului de unic mijloc legal de plată deţinut de leu. Cu alte cuvinte, desfiinţarea monopolului producţiei de monedă al băncii centrale concomitent cu restituirea libertăţii cetăţenilor de a-şi alege moneda convenabilă. Eliminarea posibilității statului de a tipări bani pentru a-și acoperi cheltuielile ne va feri de „impozitul ascuns” al inflației, iar avuția fiecăruia va fi astfel protejată împotriva inflației uneltite politic. De asemenea, dintre pașii către libertatea monetară autentică nu poate lipsi eliminarea privilegiului sectorului bancar de a opera cu rezerve fracționare (adică de a nu face distincția clară între depozite, sau resurse atrase „la vedere”, care ar trebui ținute în întregime la dispoziția deponentului, și împrumuturi, sau resurse atrase „la termen”, singurele care pot fi sursă sănătoasă – necauzatoare de crize recurente și neinflaționistă – de creditare ulterioară a mediului de afaceri și nu numai).

De ce să aderi la Manifest

Fie că ne place sau nu, nu putem spera la o viață mai bună dacă ne încredințăm soarta în mâinile statului. „Liberalismul social” este doar un sinonim pentru „socialismul cu față umană”. Oamenii nu pot rămâne liberi și nici nu pot trăi mai bine, dacă acceptă ideile și programele paternaliste. Falimentul acestor programe este vădit astăzi, iar noi ne aflăm la răscruce: fie acceptăm scuzele oficiale și cedăm insistențelor de a da mai mult guvernului, fie decidem că prosperitatea și coeziunea socială pot fi atinse doar dacă schimbăm direcția – către libertate. Miza este propria noastră soartă și cea a urmașilor noștri.