Sarcina cu care se confruntă libertarienii

0
208
Henry Haylitt - Man vs the Welfare State 2009 cover

 

Acest eseu este extras din capitolul 24 al Man vs. the Welfare State de Henry Hazlitt. Este primul eseu din lista de 30 de zile de lecturi pentru a cunoaşte libertariansimului elaborată de Robert Wenzel. Traducerea a fost efectuată după varianta publicată în Mises Daily.

 

Introducere

Din când în când, pe parcursul ultimilor 30 de ani, după ce discutam sau publicam un articol despre vreo nouă restricţie asupra libertăţii umane din domeniul economic sau despre un nou atac împotriva iniţiativei private, eram întrebat, în persoană sau prin intermediul scrisorilor, „Ce pot face eu” pentru a lupta împotriva trendului inflaţionist sau socialist? Am descoperit că şi alţi scriitori sau oratori sunt întrebaţi adeseori acelaşi lucru.

Răspunsul este rareori unul uşor. Deoarece depinde de imprejurarile şi de capacitatea celui care pune întrebarea [de a înţelege – n. tr.] – poate fi un om de afaceri, o casnică, un student, fiecare dintre ei pot fi informaţi sau nu, inteligenţi sau nu, coerenţi sau nu. Iar răspunsul trebuie să ţină seama de aceste circumstanţe pe care le presupunem.

Un răspuns general este mai uşor decât unul particular. Aşadar, în acest articol, doresc să scriu despre sarcina care cade pe umerii tuturor libertarienilor, dacă ar fi să îi tratăm ca pe un colectiv. 

Această sarcină a devenit formidabilă şi se pare că se măreşte pe zi ce trece. Câteva ţări, care au devenit deja complet comuniste, precum Rusia Sovietică şi sateliţii acesteia [articolul a fost publicat în 1969 – n. tr.], încearcă, în urma experienţelor dureroase prin care au trecut, să se retragă puţin din drumul către centralizare completă şi să experimenteze cu una sau două tehnici cvasi-capitaliste; dar curentul predominant în lume – în mai mult de 100 din cele 111 ţări şi mini-naţiuni care sunt acum membre ale Fondului Monetar Internaţional – este unul îndreptat spre creşterea socialismului şi a controalelor. 

Sarcina minorităţii care încearcă să combată acest curent socialist pare aproape fără de speranţă. Războiul trebuie să fie purtat pe mii de fronturi, iar libertarienii adevăraţi sunt, practic, în inferioritate numerică pe toate aceste fronturi. 

În mii de domenii, adepţii statului bunăstării, etatiştii, socialiştii şi intervenţioniştii militează în fiecare zi pentru mai multe restricţii asupra libertăţii individuale; iar libertarienii trebuie să le combată. Dar puţini dintre noi au timpul, energia şi cunoştinţele de specialitate în mai mult de câteva domenii pentru a putea iniţia acest demers.

Una din cele mai grave probleme cu care ne confruntăm este faptul că ne trezim faţă-n-faţă cu armate de birocraţi, care deja ne controlează şi care au un interes special în menţinerea şi creşterea controlului pe care au fost angajaţi să îl impună. 

 

O birocraţie din ce în ce mai mare

 

Guvernul federal [al SUA – n.tr.] are aproximativ 2500 de agenţii, birouri, departamente şi divizii în funcţiune. Angajaţii civili permanenţi ai guvernului federal se estimează că vor atinge numărul de 2,693,508 până la 30 Iunie 1970 [conform Oficiului pentru Managementul personalului al SUA, în 2010 se înregistrau 4,443,000 de angajaţi în structurile federale, cf. http://www.opm.gov/feddata/historicaltables/totalgovernmentsince1962.asp n. tr.].

 

Pentru a lua în considerare câteva exemple specifice pe care le cunoaştem, ştim că, din acest număr de birocraţi, 16,800 lucrează în Departamentul de Dezvoltare Urbană şi Locuinţe, 106,700 lucrează la programele Departamentului de Sănătate, Educaţie şi Asistenţă Socială şi 152,300 lucrează în cadrul Administraţiei pentru Veterani [de război –  n. tr.]. 

Dacă vrem să vedem rata de creştere a acestor părţi din structura birocratică a statului, să ne referim din nou la Departamentul Agriculturii. În 1929, înainte ca Guvernul SUA să demareze controlul culturilor şi subvenţiile pe scară largă, erau 24,000 în acest departament. Astăzi [1969 – n. tr.], luând în considerare lucrătorii cu contract cu normă parţială, exista 120,000 de angajaţi, de cinci ori mai mulţi, toţi având un interes economic vital – respectiv locurile lor de muncă – să demonstreze cum diferitele tipuri de control pentru care au fost angajaţi să le elaboreze şi să le impună ar trebui să fie continuate şi chiar extinse. 

Ce şansă ar avea omul de afaceri individual sau profesorul de economie, adesea dezinteresat, sau editorialistul de la ziar împotriva politicilor şi acţiunilor acestei armate formate din 120,000 de oameni, presupunând că ar avea timp să înveţe detaliile particulare ale unei probleme specifice? Criticile acestuia sunt fie ignorate, fie acoperite de o multitudine de declaraţii-replici, făcute în mod organizat. 

Acesta este doar un exemplu al numărului de birocraţi cu care ne confruntăm. Câţiva dintre noi pot să suspecteze faptul că sunt multe cheltuieli nejustificate sau prosteşti în cadrul Programului de Securitate Socială al SUA sau că obligaţiile nefinanţate contractate de program (o estimare oficială situează aceste obligaţii la un trilion de dolari [aceste obligaţii însumează 8,6 trilioane în 2012, conform unui raport http://www.ssa.gov/oact/TR/2012/tr2012.pdf – n. tr.]) s-ar putea dovedi imposibil de plătit fără o inflaţie monetară substanţială. Câţiva dintre noi am putea suspecta că principiul obligativităţii pensiilor pentru bătrâni şi al asigurării pentru veterani poate fi pus sub îndoială. Dar sunt în jur de 100,000 de angajaţi permanenţi în Departamentul de Sănătate, Educaţie şi Protecţie Socială, care ar demonta asemenea probleme ca fiind lipsite de importanţă, şi care ar insista că încă nu facem suficient de multe pentru vârstnicii noştri, pentru bolnavii noştri, pentru văduvele şi orfanii noştri. 

Şi, apoi, mai sunt milioanele de oameni, care deja primesc aceste beneficii, care au ajuns să le considere un drept câştigat, care bineînţeles că le consideră încă necorespunzatoare şi care sunt indignaţi de cea mai mică sugestie în favoarea reexaminării critice a acestui subiect. Presiunea politică pentru dezvoltarea şi extinderea permanentă a acestor beneficii este aproape irezistibilă. 

Şi chiar şi în absenţa acestor armate de economişti ai guvernului, statisticieni şi reprezentanţi ai administraţiei, dornici să îi răspundă criticului dezinteresat [al acestor idei], care speră să îşi facă auzită critica şi să îi fie respectată opinia de alţi gânditori dezinteresaţi, el se simte obligat să ţină pasul cu un munte înspăimântător de detalii.

 Prea multe cazuri de urmărit

Comisia Naţională a Relaţiilor de Muncă (National Labor Relations Board), de exemplu, emite sute de decizii în fiecare an în domeniul practicilor forţei de muncă aşa-zise „nedrepte”. În anul fiscal 1967, a analizat 803 cazuri de „atacuri la adresa legii”. Majoritatea acestor decizii sunt puternic orientate în favoarea sindicatelor; multe dintre ele pervertesc ideea din spatele legii Taft-Hartley, pe care aparent o apără; iar, în unele cazuri, comisia îşi arogă drepturi cu mult peste cele permise de lege. Textul acestor decizii este foarte lung în privinţa expunerii faptelor sau presupuselor fapte şi în privinţa concluziilor comisiei. Cum ar putea economistul sau editorul să ţină pasul cu aceste decizii şi să comenteze, într-o manieră informată şi inteligentă, în cazul acelor decizii care implică un principiu important sau interesul public? 

Sau să privim alte mari agenţii, precum Comisia Federală a Comerţului (Federal Trade Commission), Comisia Titlurilor de Valoare şi a Schimburilor (Securities and Exchange Commission), Administraţia Alimentelor şi a Medicamentelor (Food and Drug Administration), Comisia Federală a Comunicaţiilor (Federal Communications Commission). Aceste agenţii combină destul de des funcţiile de legiuitor, de procuror, de judecător, de jurii şi de gestionar. 

Dar cum ar putea un economist, un student în administraţie publică, un jurnalist sau chiar oricine altcineva interesat în apărarea şi păstrarea libertăţii să ţină pasul cu acestă cascadă de decizii, reglementări şi ordine administrative? El s-ar putea considera norocos dacă ar reuşi să stăpânească, în câteva luni, faptele implicate în măcar una din aceste decizii. 

Profesorul Sylvester Petro de la Universitatea din New York a scris o carte pe tema grevei din Kohler şi încă una pe tema grevei din Kingsport şi despre lecţiile care pot fi învăţate din aceste evenimente. Profesorul Martin Anderson s-a specializat în programele nebuneşti de reînnoire urbană. Dar câţi dintre cei care ne intitulăm libertarieni sunt dispuşi – sau au timpul – pentru a face cercetare specializată, amănunţită şi, totuşi, indispensabilă? 

În iulie 1967, Comisia Federală de Comunicaţii a emis o decizie extreme de dăunătoare, ordonând Companiei Americane de Telefon şi Telegraf să îşi scadă tarifele interstatale – care erau deja cu 20% mai mici decât cele din 1940, deşi nivelul general al preţurilor a crescut cu 163 procente. Pentru a putea scrie un editorial pe această temă (şi să aibă încredere că are la îndemână toate faptele), un jurnalist conştiincios trebuie să studieze, printre altele, textul deciziei. Acea decizie constă în 114 de pagini dactilografiate, cu o spatiere de un rând. 

… şi scheme pentru reformă

Noi, libertarienii, avem de lucru. 

Pentru a putea indica dimensiunea viitoare a acestei sarcini, libertarienii nu trebuie să răspundă numai birocraţilor organizaţi; trebuie să răspundă şi fiecărui fanatic în parte. Nu trece o zi fără ca un reformator înfocat sau grup de reformatori să nu propună o nouă intervenţie guvernamentală, o nouă schemă pentru a satisface o aşa-zisă „necesitate” sau să amelioreze o presupusă primejdie. Îşi susţine schemele pe baza unor statistici elaborate care se presupune că demonstrează nevoia sau primejdia de care vor să îi protejeze pe contribuabili. Aşadar aceşti „experţi” în ajutoare sociale, asigurări de şomaj, protecţie socială, asistenţă medicală, subvenţii pentru locuinţe, ajutor străin şi alte asemenea sunt chiar persoanele care pledează pentru mai multe ajutoare, asigurări de şomaj, ajutoare sociale, subvenţii pentru locuinţe, ajutoare străine şi pentru toate celelalte.

Să vedem ce lecţii putem învăța din toate acestea. 

Specialişti pentru apărare

Noi, libertarienii, nu trebuie să ne mulţumim cu repetarea unor generalităţi pioase despre libertate, liberă întreprindere şi guvern limitat. Să declarăm şi să repetăm aceste principii generale este necesar, bineînţeles, fie ca prolog fie în loc de concluzie. Dar dacă sperăm să fim eficienţi, atât la nivel individual cât şi la nivel colectiv, trebuie să stăpânim un mare număr de cunoştinţe şi să devenim specialişti în două sau mai multe domenii, pentru a putea arăta cum principiile noastre libertariene se aplică în domenii speciale şi pentru a putea contracara în mod convingător schemele etatiste propuse în domeniul locuinţelor publice, al subvenţiilor pentru agricultură, al majorării ajutoarelor de stat, al creşterii beneficiilor sociale, al salariilor minime garantate, al creşterii cheltuielilor guvernamentale, al creşterii taxării, în special prin impozitarea progresivă a venitului, în domeniul creşterii taxelor vamale şi a cotelor de import, al restricţiilor şi penalizărilor investiţiilor străine şi a turismului, prin controlul preţurilor, prin controlul ratelor salariale, al chiriilor, al dobânzilor, prin legile pentru protecţia consumatorilor şi din ce în ce mai multe reglementări şi restricţii pentru afaceri. 

Acest lucru înseamnă, printre altele, că libertarienii trebuie să formeze şi să menţină organizaţii nu numai pentru a-şi promova principiile în sens larg – după cum facem, de exemplu, la Fundaţia pentru Educaţie Economică din str. Irvington-on-Hudson, New York sau Institutul American de Cercetări Economice din Great Barrington, Massachusetts şi Fundaţia Economică Americană din New York – ci pentru a-şi promova principiile în domenii specifice. De exemplu, mă gândesc la organizaţiile specializate care există deja, precum Comitetul Cetăţenesc al Ajutorului Străin, Comitetul Naţional cu privire la Politica Monetară al Economiştilor, Fundaţia împotriva Impozitelor şi aşa mai departe. 

Nu trebuie să ne speriem că se vor forma prea multe organizaţii de acest tip. Adevăratul pericol vine din direcţia opusă. Organizaţiile private libertariene din Statele Unite sunt, cel mai probabil, depăşite numeric în raport de 10 la 1 de organizaţii comuniste, socialiste, etatiste şi alte organizaţii de stânga care şi-au demonstrat eficienţa. 

Şi îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar nici una din asociaţiile de afaceri conservatoare pe care le cunosc nu este așa de eficientă pe cât ar putea fi. Nu numai că acestea au păstrat tăcerea atunci când ar fi trebuie să vorbească, dar s-au compromis într-o manieră lipsită de înțelepciune. Recent, temându-se să nu fie numite ultraconservatoare sau reacţionare, au susţinut măsuri dăunătoare chiar pentru scopul pentru care acestea s-au format. Câteva dintre ele, de exemplu, au susţinut creşterea impozitului pe profit propusă de administraţia Johnson în 1968, deoarece le-a fost frică să spună că Administraţia ar fi trebuit să îşi reducă drastic cheltuielile cu ajutoarele sale sociale. 

Lucrul cu adevărat problematic este faptul că astăzi majoritatea şefilor marilor companii din America au devenit atât de confuzi şi intimidaţi încât, în loc să argumenteze în favoarea pieţei libere şi împotriva inamicului acesteia, nu reuşesc nici măcar să se apare corespunzător atunci când sunt atacaţi. Industria farmaceutică, fiind supusă din 1962 unei legi discriminatorii care aplică principii legale periculoase şi îndoielnice pe care guvernul nu a avut încă curajul să le aplice în alte domenii, a fost prea timidă pentru a-şi susţine cazul cu eficacitate. Şi producătorii de automobile, atacaţi de un singur fanatic pentru că au produs maşini care „nu sunt sigure la orice viteză”, au tratat problema cu o incredibilă combinaţie de neglijenţă şi stupiditate care a atras asupra lor o legislaţie dăunătoare nu numai pentru industrie, ci şi pentru public.

Timiditatea oamenilor de afaceri

Este imposibil de prevăzut unde va lovi în viitor sentimentul anti-capitalist din Washington combinat cu „nevoia” de mai mult control guvernamental. În 1967 Congresul şi-a permis să fie călcat în picioare în vederea extinderii puterii federale asupra vânzărilor intra-statale de carne. În 1968 a promulgat legea „adevărul în operaţiunile de împrumut”, forţând creditorii să calculeze şi să menţioneze ratele de dobândă, după cum vor birocraţii federali ca acestea să fie calculate şi menţionate. Atunci când, în ianuarie 1968, Preşedintele Johnson a anunţat în mod neaşteptat că interzice firmelor Americane să mai facă investiţii directe în Europa, şi că le restricţiona [drepturile] şi în alte părţi, în loc ca acestea să protesteze vehement împotriva acestor invazii nemaivăzute ale libertăţii, [firmele] au deplâns „necesitatea” acestora şi au sperat că vor fi „temporare”.

Faptul că există o timiditate din partea sectorului de afaceri care permite unor astfel de lucruri să se întâmple demonstrează faptul că puterea şi controlul exercitat de guvern sunt deja excesive. 

De ce sunt conducătorii marilor afaceri din America aşa timizi? Este o poveste lungă, dar voi sugera câteva posibile motive:

 

1 Deoarece sunt dependenţi în totalitate sau într-o mare proporţie de contractele guvernamentale de apărare.

2 Nu pot şti cu siguranţă când sau pentru ce motiv vor putea fi făcuţi vinovaţi de încălcarea legilor anti-trust.

3 Nu pot şti cu siguranţă când sau pentru ce motiv Agenţia Naţională pentru Relaţiile de Muncă îi va putea face responsabili de practici neloiale de muncă.

4 Nu pot şti cu siguranţă când declaraţia impozitului pe venit personal va fi examinată cu atenţie, dar ştiu cu siguranţă că o asemenea examinare, împreună cu rezultatele acesteia, va depinde în totalitate de atitudinea lor prietenoasă [sau nu] cu Administraţia aflată la putere.

 

Trebuie remarcat faptul că acţiunile guvernamentale de care aceşti oameni de afaceri se tem sunt acţiuni sau legi care oferă administraţiei o mare putere discreţionară. Legislaţia discreţionară ar trebui redusă la minimum; ea duce la mită şi corupţie şi există tot timpul posibilitatea ca o lege să fie folosită pentru a şantaja pe cineva.

Rechizitoriul lui Schumpeter

Libertarienii învaţă, într-un mod dureros, că nu se pot baza pe oamenii de afaceri ca aceştia să le devină aliaţi în lupta cu ingerinţele din ce în ce mai mare ale guvernului. Motivele sunt nenumărate. Câteodată oamenii de afaceri vor susţine taxele vamale, cotele de import, subvenţiile şi restricţionarea competiţiei, deoarece ei cred, în mod corect sau greșit, că aceste intervenţii vor fi în interesul lor personal, sau în interesul propriilor companii, şi nu îi interesează dacă aceste intervenţii vor fi suportate de către public. De cele mai multe ori, însă, oamenii de afaceri vor susţine aceste măsuri deoarece sunt induşi în eroare, neputând să prevadă adevăratele consecinţe ale acestor măsuri pe care le propun, sau nereuşind să observe efectele cumulate ale restricţiilor libertăţii umane. 

Poate de cele mai multe ori oamenii de afaceri aderă fără să protesteze la noile modalităţi de control ale guvernului din pură timiditate. 

Cu o generaţie în urmă, în cartea lui pesimistă „Capitalismul, Socialismul şi Democraţia” (1942) răposatul Joseph A. Schumpeter a susţinut teza conform căreia „în sistemul capitalist există o tendinţă către autodistrugere”. Şi drept dovadă a prezentat „laşitatea” marilor oameni de afaceri atunci când sunt atacaţi în mod direct:

Vorbesc şi pledează – sau angajează oameni să facă acest lucru pentru ei; se reped la orice compromis; sunt tot timpul pregătiţi să renunţe; nu duc nicio luptă sub stindardul propriilor lor idealuri şi interese – în această ţară, nu a existat niciodată o rezistenţă reală împotriva impunerii unor covârşitoare poveri financiare în ultimul deceniu sau împotriva legislaţiei din domeniul muncii, care era incompatibilă cu managementul eficient al industriei. 

Cam atât despre problemele formidabile care îi aşteaptă pe libertarienii dedicaţi. Observă că este dificil să apere firme individuale şi industrii de agresiunea sau persecutarea la care aceste sunt supuse, atâta timp cât aceste industrii nu se apără ele însele în mod adecvat şi competent. Dar diviziunea muncii este atât posibilă, cât şi dezirabilă în apărarea libertăţii, la fel ca în orice alt domeniu. Mulţi dintre cei care nu au nici timpul şi nici cunoştinţele de specialitate pentru a analiza industrii individuale sau probleme complexe speciale pot fi cu toate acestea eficienţi în susţinerea cauzei libertariene prin susţinerea neîncetată a unui singur principiu, până când acesta este înţeles. 

Câteva principii de bază

Există vreun principiu unic sau punct de vedere asupra căruia libertarienii se pot concentra în mod efectiv? Să căutăm, poate reuşim să găsim mai multe, nu doar unul singur.

Un adevăr simplu, care poate fi reiterat în mod continuu şi care poate fi aplicat la nouă zecimi din propunerile etatiste invocate sau adoptate în prezent, spune că guvernul nu poate să dea nimic nimănui fără ca mai înainte să îl fi luat de la altcineva. Cu alte cuvinte, tot ajutorul şi toate subvenţiile acordate sunt modalităţi de a-l jefui pe Petru pentru a-l susţine pe Paul. 

Astfel, se poate demonstra că statul asistenţial modern este doar un aranjament complicat prin care nimeni nu plăteşte pentru educaţia propriilor copii, dar toată lumea plăteşte pentru educaţia copiilor tuturor celorlalţi oameni; prin care nimeni nu îşi plăteşte propriile facturi medicale, ci fiecare plăteşte pentru facturile celorlalţi; prin care nimeni nu se îngrijeşte de propria bătrâneţe, ci fiecare plăteşte pentru îngrijirea celorlalţi la bătrâneţe; şi exemplele pot continua. Bastiat a expus caracterul iluzoriu al acestor scheme asistenţiale cu mai mult de un secol în urmă, în aforismul său: „Statul este acea ficţiune prin care fiecare încearcă să trăiască pe cheltuiala celorlalţi”. 

Alt mod de scoate în evidenţă ce este greşit cu aceste scheme de subvenţionare este de a arăta că nu poţi obţine o pintă dintr-o cinzeacă. Dar, cum toate programele asistenţiale ale statului trebuie finanţate prin impozitare, cu fiecare schemă nouă propusă, libertarianul poate să întrebe „În locul a ce?”. Astfel, dacă se propune cheltuirea unui miliard de dolari suplimentari pentru a ajunge pe Lună sau pentru a dezvolta un avion supersonic comercial, se poate scoate în evidenţă că acest miliard, obţinut prin impozitare, nu va mai putea să răspundă cerinţele personale ale unui milion de contribuabili de la care a fost luat. Bineînţeles, unii dintre susţinătorii creşterii puterii guvernamentale şi creşterii cheltuielilor guvernamentale recunosc acest lucru şi, precum profesorul J.K. Galbraith, de exemplu, inventează teoria conform căreia contribuabilii, lăsaţi de capul lor, vor cheltui banii pe care i-au câştigat într-un mod neraţional, pe tot felul de banalităţi şi gunoaie şi că doar birocraţii, prin confiscarea banilor de la contribuabili, ştiu cum să îi cheltuiască cu înţelepciune. 

Conştientizând consecinţele

Un alt principiu important la care libertarienii pot apela în mod constant este să le ceară etatiştilor să ia în considerare şi efectele secundare şi pe termen lung ale propunerilor acestora, precum şi consecinţele directe şi imediate. Etatiştii uneori vor admite în mod liber că, de exemplu, nu pot da nimic nimănui fără să ia acel lucru de la altcineva. Vor admite că trebuie să îl fure pe Petru pentru a-l plăti pe Paul. Dar argumentul lor este că îl vor fura pe bogatul Petru pentru a-l ajuta pe săracul Paul. După cum Preşedintele Johnson a spus cu francheţe într-un discurs din 15 Ianuarie 1964: „Vom încerca să luăm toţi banii care sunt cheltuiţi în mod inutil şi îi vom lua de la cei care au pentru a îi da celor care n-au şi care au mare nevoie de ei.”

Cei care sunt obişnuiţi cu luarea în considerare a consecinţelor pe termen lung vor recunoaşte că aceste programe de distribuire a avuţiei şi asigurarea unui venit minim reduc stimulentele de la ambele capete ale scării economice. Ele reduc stimulentele atât pentru cei care sunt capabili să câştige mai mult, pentru că le este luată o parte din acest câştig, cât şi pentru cei care sunt capabili să câştige un venit modest, pentru că se găsesc în situaţia să primească lucrurile de care au nevoie pentru a supravieţui fără să muncească. 

Aceste consideraţii vitale despre stimulente sunt sistematic trecute cu vederea de agitatorii care susţin scheme guvernamentale de asistenţă din ce în ce mai mari. Toţi ar trebui să fim preocupaţi de soarta celor săraci şi nefericiţi. Dar întrebarea în două părţi la care orice plan de eliminare a sărăciei trebuie să răspundă: cum putem atenua sancţiunile în caz de eşec şi de ghinion, fără a submina stimulentele pentru efort şi succes? Cei mai mulţi pretinşi reformişti şi umanişti ignoră pur şi simplu a doua parte a problemei. Şi când aceia dintre noi care susţin libertatea în afaceri sunt obligaţi să respingă aceste scheme „anti-sărăcie” una după alta pe motiv că vor submina acele stimulente şi că pe termen lung vor produce mai mult rău decât bine, suntem acuzaţi de demagogie şi nechibzuință, că am fi „negativi” şi obstrucţionişti cu sânge rece. Dar libertarienii trebuie să aibă forţa de a nu fi intimidaţi de aceste lucruri. 

În final, libertarianul care doreşte să susţină câteva principii generale poate apela în mod repetat la enormul avantaj al libertăţii comparativ cu coerciţia. Dar şi el, de asemenea, va avea influenţă şi îşi va îndeplini datoria aşa cum trebuie doar dacă şi el a ajuns la aceste principii prin studiu atent şi meditaţie. „Oamenii simpli din Anglia”, scria Adam Smith, „sunt foarte geloşi pe libertatea pe care o au, dar la fel ca majoritatea oamenilor simpli din celelalte ţări nu au înţeles în mod corect în ce constă aceasta”. Este un lucru dificil să ajungi la definiţia şi principiul corect al libertăţii, nu e aşa uşor cum pare.[1] 

Aspecte legale şi politice

Până acum am scris ca şi cum studiul, gândurile şi argumentele libertarienilor ar trebui să se limiteze strict la domeniul economic. Dar, bineînţeles, libertatea nu poate fi extinsă sau păstrată dacă necesitatea acesteia nu este înţeleasă şi în alte domenii – cele mai notabile fiind legislaţia şi politica. 

Trebuie să întrebăm, de exemplu, dacă libertatea, progresul economic şi stabilitatea politică pot fi menţinute permiţând oamenilor care beneficiază de asistenţă – oamenii care sunt susţinuţi în primul rând sau doar de către guvern şi care trăiesc pe spatele contribuabililor – să îşi exercite acest drept. Mari liberali ai secolului 19 şi începutul secolului 20, printre care John Stuart Mill şi A. V. Dicey, şi-au exprimat îndoiala în legătură cu acest punct. 

O monedă corectă şi sfârşitul inflaţiei

Acest lucru mă aduce, într-un final, la o singură problemă pe care toţi libertarienii cărora le lipseşte timpul sau cunoştinţele specializate se pot concentra. Aceasta se referă la solicitarea adresată guvernului de a oferi o monedă corectă, şi pe care nu o vor mai expanda. 

Această problemă are avantajul că poate fi foarte clară şi simplă deoarece este clară şi simplă. Inflaţia este generată de guvern. Întreaga inflaţie este rezultatul creşterii cantităţii de monedă şi credit; iar remediul este stoparea acestei creşteri. 

Dacă libertarienii pierd pe frontul inflaţiei, atunci sunt ameninţaţi cu pierderea tuturor celorlalte domenii. Dacă libertarienii ar putea să câştige această problemă, atunci ar fi posibil să câştige toate celelalte. Dacă ar reuşi să oprească creşterea cantităţii de monedă, atunci ar reuşi acest lucru deoarece au oprit deficitele cronice care obligă la această creştere. Dacă ar putea să oprească aceste deficite cronice, ar reuşi acest lucru datorită opririi creşterii cheltuielilor asistenţiale şi toate schemele socialiste care se bazează pe această creştere. Dacă ar putea opri această creştere a cheltuielilor, atunci ar putea reuşi să oprească creşterea puterii guvernamentale. 

Devalorizarea lirei sterline, prima oară în 1949, iar mai apoi în 1967, ar putea avea ca efect susţinerea cauzei libertariene. Expune falimentul statului asistenţial. Expune fragilitatea şi completa iresponsabilitate a sistemului monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize ce operează în întreaga lume din 1944 [sistemul de la Bretton-Woods, adoptat în 1944, lega toate monedele lumii de dolar la un curs fix, iar dolarul de aur la un curs de 35$ uncia. Acest sistem s-a prăbuşit pe 15 August 1971, atunci când preşedintele Nixon a anunţat renunţarea la legarea dolarului de etalonul aur, fapt ce a dus la adoptarea unui sistem monetar cu rate de schimb fluctuante – n. tr.]. Cu greu găsești una din cele peste 100 de monede care fac parte din Fondul Monetar Internaţional care să nu se fi devalorizat cel puţin o dată de când FMI-ul şi-a deschis porţile. Nu există nicio monedă – şi nu există excepţie – care să poată cumpăra mai mult acum decât atunci când s-a înfiinţat Fondul. 

La momentul când scriu asta [1969, n. tr.] dolarul, la care toate celelalte monede sunt legate în sistemul actual, este într-un grav pericol. Dacă vrem să păstrăm libertatea, lumea va trebui să se întoarcă într-un final la un standard aur complet, prin care fiecare monedă a unei țări să poată fi convertită în aur la cerere, de oricine o deține, fără discriminare. Sunt conştient că există câteva defecte tehnice care pot fi scoase în evidenţă în legătură cu standardul aur, dar are o virtute care depăşeşte toate defectele. Spre deosebire de banii de hârtie, [aurul] nu este influenţabil de capriciile politicienilor; nu poate fi printat sau manipulat în vreun fel de politicieni; îl eliberează pe deţinător de înşelăciunea şi exproprierea la care este supus de politicieni; este un gardian pentru menţinerea nu numai a valorii banilor, ci şi a libertăţilor umane. Toţi libertarienii ar trebui să îl susţină. 

Mai am un singur lucru de spus. Indiferent de domeniul în care se specializează, indiferent de principiul sau problema pe care trebuie să o apere, libertarianul trebuie să ia o poziţie. Nu îşi poate permite să nu facă nimic. Trebuie doar să îi amintesc chemarea la bătălie din ultimile pagini ale cărţii lui Ludwig von Mises „Socialismul”, scrisă cu mai bine de 35 de ani în urmă:

Fiecare dintre noi duce o parte din societate pe umerii săi; nimeni nu este uşurat de partea lui de răspundere de către alţii. Şi nimeni nu poate găsi o ieşire sigură pentru sine dacă societatea se prăvăleşte către distrugere. De aceea, fiecare, în propriul său interes, trebuie să se arunce cu vigoare în bătălia intelectuală. Nimeni nu poate să stea de o parte cu nepăsare; interesele fiecăruia depind de rezultat. Fie că vrea sau nu, fiecare om este atras în marea bătălie istorică în care epoca noastră s-a prăvălit.

 

[1] Recomand cu tărie „Constituţia libertăţii” de F. A. Hayek (University of Chicago Press, 1960)

Mulţumiri Monicăi Şomăndroiu pentru ajutorul acordat în corectarea traducerii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here