Legea de fier a oligarhiei

0
690

O idee recurentă a apărătorilor comunismului e că acesta n-a fost aplicat pentru că muncitorii n-au deținut efectiv mijloacele de producție. Într-adevăr, controlul real era exercitat de o elită de partid, nu de muncitori. De aici se deduce însă că sistemul comunist n-a fost aplicat și mai avem de așteptat să fie aplicat cu adevărat. Revoluția a fost trădată. Discuția e relevantă și pentru azi. Și în socialismul democratic deținem lucruri în comun: poșta, educația, brațul Pavel etc.

Un răspuns la inegalitatea deciziei din socialism e legea de fier a oligarhiei a teoreticienilor elitiști (Michels, Mosca, Pareto etc). Potrivit ei, în orice activitate omenească, orice organizație va fi condusă de o elită restrânsă. Aceasta funcționează peste tot că vorbim de firme, sindicate, organizații caritabile sau de cluburi[1]. În orice organizație vom avea întotdeauna minoritate de oameni formată din lideri și o majoritate formată din followers[2]. Consecința acestei legi e că indiferent de forma de socialism aplicată, hard (comunism, nazism) sau soft (socialismul democratic) vom avea mereu inegalitate de decizie între lideri și followeri. Toate animalele sunt egale, însă unele animale sunt mai egale decât altele.

Argumentul principal al lui Michels e că democrația are nevoie de organizare[3] iar organizarea duce la oligarhie, la un control de către elite. Potrivit legii de fier a oligarhiei democrația și organizarea pe scară largă sunt incompatibile. O birocrație este ierarhizată din rațiuni de eficiență. Multe decizii care trebuie luate zilnic nu pot fi luate eficient de un număr mare de oameni. Funcționarea eficientă a organizației cere concentrarea puterii în mâinile câtorva oameni[4]. Pe măsură ce organizația crește, sarcinile devin mai multe și mai grele. Acestea nu mai pot fi rezolvate din mers, ci e nevoie de specializare, de diviziunea muncii[5]. În orice organizație, că e stat sau partid politic e nevoie de diferențierea organelor și funcțiilor[6]. Cu cât crește numărul persoanelor organizate, cu atât crește numărul sarcinilor și calitatea lor[7]. Așa se formează o birocrație ierarhică[8]. Democrația duce la oligarhie, la o elită care decide asupra treburilor cetății. Cu cât crește organizarea, cu atât crește puterea liderilor[9]. Dacă fiecare persoană participă egal la decizie, crește foarte mult timpul luării deciziei. Democrația directă funcționează în grupuri atât de mici că sunt de fapt formate doar din lideri. Pentru succes orice organizare are nevoie de o mână de profesioniști drept lideri sau o minoritate dedicată și care poate rezolva aceste lucruri[10].

Pentru Michels, democrația este despre o influență și o participare egală în legiferarea interesului comun[11]. Dacă democrația înseamnă decizie egală, atunci democrația este imposibilă. Majoritatea nu decide, ci doar urmează această minoritate de lideri. Împărțirea lideri-followeri există nu doar în monarhia absolută, ci și în democrație. Democrația directă nu e o soluție. Pentru Michels, cele două obiecții principale la referendum sunt incompetența maselor și lipsa de timp[12]. Referendumul ia timp. Bernstein spunea că și dacă selectăm cele mai importante chestiuni pentru referendum, cetățeanul va găsi în fiecare duminică pe birou un număr de probleme care-i va tempera entuziasmul pentru referendum[13]. Masele nu pot trece cele mai simple rezoluții. Așa apare necesitatea democrației reprezentative. Aceasta rezultă din numere[14]. Situația nu poate fi rezolvată prin îmbunătățirea mijloacelor de comunicare. Cum adunăm masele într-un anume loc și timp și cu frecvența cerută de viața de partid?[15]. Democrația directă are costuri mari și așa e preferată democrația reprezentativă. Prin referendum se pierde timp. Referendumul pare nepotrivit pentru chestiuni urgente[16]. Apoi acesta ar fi în conflict cu militantismul partidelor socialiste[17]. De obicei, partidele sunt ostile referendumului[18]. Michels observa cum referendumul a fost rar utilizat de partidele socialiste și cu rezultate slabe. La rezultatele proaste au contribuit ambiguitatea întrebărilor și participarea insuficientă a maselor. E un instrument puțin utilizat de socialiști, deși socialiștii păreau par mai interesați de guvernarea directă, de către popor[19]. „Burghezii” din Elveția îl foloseau mai mult ca socialiștii.

Apoi și referendumul e organizat de cineva. Și aici apare riscul manipulării agendei de către elite. Acestea decid ce și când să se voteze.

Michels descoperă această lege sociologică prin observarea oligarhiei din partidele social-democrate din Europa la sfârșitul secolului XIX[20]. Și acestea erau dominate de lideri, deși unii socialiști, cum erau cei nemți, spuneau că n-au lideri, că partidul nu are decât angajați, că e un partid democratic și că existența liderilor e incompatibilă cu democrația[21]. Tendința oligarhică există și în sindicate. Când sindicatele devin mari și puternice nu mai caută să-și extindă numărul de membrii, ci să-l restrângă. Acestea încearcă să pună o cotizație mare pentru admitere, cer o perioadă de ucenicie mai mare etc. Sunt lucruri prin care sindicatele vor să păstreze privilegiile membrilor pe seama altor muncitori[22].

O chestiune înrudită cu această inegalitate de control e „principal-agent problem”. Există riscul ca liderul să acționeze contrar intereselor persoanelor reprezentate. Aceasta rezultă din controlul inegal. Dacă liderul are o putere mare de decizie față de membri, evident că poate decide și să se sustragă controlului lor. Elitele au interesele lor, iar acestea sunt diferite de cele ale cetățenilor[23].

În plus, Michels analizează diverși factori care consolidează oligarhia dincolo de discursul oficial al partidelor. Există câteva trăsături ale liderilor și followerilor care consolidează oligarhia organizațională. O astfel de trăsătură e incompetența maselor. Masele sunt incompetente și au nevoie de direcție[24]. Și Lenin crede în clasicul „Ce-i de făcut?” că e nevoie de un grup mic de revoluționari de profesie care să conducă masele. Liderii sunt percepuți ca fiind cei mai capabili[25]. Liderii trebuie să fie educați. De exemplu, candidații la funcția de secretar al sindicatelor sunt testați pentru cunoașterea chestiunilor juridice și pentru skillurile de scriere[26]. Reglementările sindicatelor din industria metalului aveau 47 de pagini și conțineau 39 de paragrafe. Fiecare paragraf avea între 10 și 12 secțiuni. Orice muncitor obișnuit s-ar pierde în acest labirint[27]. Exemplul e de la începutul secolului XX. Pe reglementările de azi un muncitor obișnuit trebuie să știe biblioteci de reglementări. Apoi Michels spune că de multe ori masele au arătat mai puțin înțelegere a democrației decât guvernul reprezentativ[28]. Masele aleg rău. Și la noi politicienii menționau acest argument. Dacă masele ar vota pentru pedeapsa cu moartea sau abolirea taxării? Alt argument menționat e că referendumul a fost  folosit de dictatori.

Apoi există un cult al venerației între mase. Uneori membrii dau numele liderilor copilor. De exemplu, în Germania, între 1863 și 1875 era o explozie a numelor „Lassalle” și „Marx”[29]. Există apoi indiferența politică a maselor și nevoia lor de a fi ghidate. Mai e și atitudinea de mulțumire a maselor pentru cei care-i reprezintă[30].

În plus, liderii au la dispoziție sancțiuni negative și pozitive pentru a promova comportamentul dorit. Aceștia promovează tineri care sunt de acord cu ei. Așa oligarhia se perpetuează. Birocrația promovează centralizarea puterii[31]. Există și un control prin bani al organizației. Partidul are la îndemână posturi plătite. Așa poate oferi o carieră liderilor muncitorilor. Așa liderii proletari devin burghezi[32]. Plata pentru serviciile aduse întărește birocrația partidului[33]. Un alt de mijloc de menținerea a dominației clasei conducătoare este transmiterea ereditară a puterii[34]. Un altul e votul de încredere cerut de lideri. Toate aceste lucruri încurajează împărțirea lideri-followeri din organizații.

Revoluția rusă a confirmat predicția că o revoluție socialistă reușită nu va duce la mai multă democrație pentru clasa muncitoare. Aici un grup de conducători doar a fost înlocuit cu altul[35]. În 1920, la doar 3 ani după preluarea puterii, bolșevicii au început să facă curățenie în rândul propriului partid. Partidul și-a exilat lideri importanți pentru că s-au opus voinței secretarului de partid, Iosif Stalin[36]. Legea de fier a oligarhiei n-a dat semne de dispariție. Dimpotrivă, această tendință a fost exacerbată. În URSS o elită care prospera în timp ce masele trăiau în sărăcie[37]. Puterea elitelor n-a dispărut nici în Cuba sau China[38].

Sunt mai multe răspunsuri socialiste la critica elitistă. Aceștia dau vina pe organizare, proprietatea privată, diviziunea muncii, lipsa educației etc. Abolite aceste lucruri și vom avea un control egal al deciziei.

Pentru autori comuniști, oligarhia depinde de forma de proprietate, nu de organizare. Cum în noua societate comunistă e abolită proprietatea privată, nu va rezulta o clasă nouă[39]. Și anarhocomuniștii acuză proprietatea privată[40]. Pentru ei statul e rău pentru că protejează proprietatea privată, ierarhia, inegalitatea etc. Prin eliminarea statului am scăpat de ele. Când se va trece la anarho-comune non-statale vom avea și egalitate de control al deciziei între oameni.

Proprietatea înseamnă control, ori liderii comuniști au acest control și nu doar asupra mijloacelor de producție non-umane cum sunt capitalul și resursele naturale, ci și asupra resurselor umane. În socialismele hard (comunism, nazism) un om poate fi de facto proprietatea altui om, ca în sclavie. Colectivizarea nu abolește inegalitatea deciziei. Votul egal pe decizii nu e o imposibilitate fizică. Doar că nu e eficient și în acord cu modul obișnuit de funcționare al organizațiilor mari. E foarte costisitor să aduni atâta lume la fiecare decizie. Multe decizii sunt banale. De exemplu, trebuia schimbată hârtia de la imprimantă în nu știu ce birou. Ce fac? Adun 20 de milioane de oameni ca să ratifice această decizie? Costurile sunt mai mari decât beneficiile. E mai ineficient și decât a fost sistemul comunist așa cum îl știm istoric. În apărarea comunismului trebuie spus că se obține totuși o egalitate, egalitatea în sărăcie pentru mase.

Socialismul asumă că toți oamenii sunt egali natural. Diferențele sunt efecte ale diviziunii muncii[41]. De fapt, diviziunea muncii rezultă din inegalități naturale. X se ocupă de sarcina y pentru că are skillurile potrivite. La fel sunt și skillurile de lider. Pentru socialiști inegalitatea e construită social. Dacă schimbăm instituția opresivă a proprietății private cu una non-opresivă a proprietății comune, inegalitatea dispare. În realitate, inegalitățile naturale se manifestă și în politică. Această intuiție scapă socialiștilor din toate partidele.

Inegalitatea de decizie există și pe piață. Cei mai buni și dedicați vor deveni lideri că vorbim de o fabrică de oțel sau de un club de bridge[42]. Există o inegalitate naturală a abilităților și intereselor. Acestea sunt elite naturale. Ascensiunea lor are la bază serviciile aduse semenilor fie în organizație, fie în producerea de bunuri pentru consumatori. Elitele politice sunt, în schimb, aristocrații artificiale[43]. De exemplu, o elită politică decide că fotbalul e rău și-l scoate în afara legii. Elitele naturale aici sunt jucători, antrenori, organizatori ai jocului etc. Elitele artificiale sunt cele politice[44]. Elitele artificiale emerg prin suprimarea elitelor naturale[45].

Avantajul pieței e că-i crește muncitorului puterea de decizie. În comunism singurul patron este statul iar muncitorul trebuie să-i accepte condițiile. Muncitorul nu poate găsi un angajat mai bun. Avem un monopol al statului pe piața muncii[46]. Pe piață ai free entry și free exit.

E omul multilateral dezvoltat un răspuns la oligarhia organizațiilor? Poate fi un răspuns la incompetența maselor, nu și la inegalitatea de control. Chiar dacă apare acel om nou care face de toate, e și fizician, muncește și în fabrică, cântă și la pian etc, întrebarea de ce ar face joburi proaste? „Cine va duce gunoiul”? Un răspuns poate fi că se vor sacrifica unii pentru că țin ca sistemul comunist să reușească. Această coadă la sacrificiu nu prea a avut loc în societățile comuniste cunoscute și nu există nici la socialiștii din prezent.

Alt răspuns comunist la inegalitatea deciziei se concentrează pe originea sănătoasă a liderului. Dacă liderul vine din clasa socială sănătoasă, nu se va forma o nouă clasă. Scopul va fi să prezerv această origine sănătoasă, să evit îmburghezirea liderilor muncitorilor. Aici sunt sugerate diverse soluții ca viața în comun, educația etc. Prin traiul în comun (e) se cultivă conștiința de clasă[47]. Așa liderii proletari nu vor acționa împotriva clasei muncitoare. Bakunin cerea socialiștilor burghezi să-și abandoneze modul de viață burghez[48]. În 1871, Neceaev spunea că un adevărat revoluționar e cineva devotat cauzei. Acesta nu are interese personale, afaceri, sentimente, atașamente, nici proprietate, nici măcar un nume. Singura sa pasiune e Revoluția. Acesta trebuie să uite vechiul mod de viață burghez[49]. Altă soluție pentru dezvoltarea conștiinței de clasă e educația.

Dacă ne uităm la experiența statelor comuniste, vedem cum oameni cu origine sănătoasă au devenit tirani. Tentația puterii de care vorbeau deja liberali clasici ca lord Acton operează indiferent de clasă. Exercițiul conducerii le distorsionează liderilor caracterul moral[50]. Bakunin credea că deținerea puterii de transformă într-un tiran pe cel mai devotat prieten al libertății[51]. Nici educația nu este suficientă. Pol Pot era educat. Comuniștii n-au anticipat comportamentul agresiv al elitelor. Dacă baza ideologiei e furtul sub numele mai inocent de „socializare a mijloacelor de producție”, probabil că agresiunea  liderilor se va manifesta și mai încolo, dincolo de colectivizarea inițială.

Răspunsul dat de însuși Michels la problema oligarhiei organizațiilor spre bătrânețe ține de persoanele carismatice. Acestea bat tendințele oligarhice ale organizațiilor. Un lider carismatic are abilitatea să depășească inerția organizației și trezește masele care să sprijine realizarea de lucruri mari. Carisma e secretul[52]. Din păcate, Michels descoperă o astfel de carismă la Benito Mussolini, care tocmai îi oferise în 1928 o catedră la universitatea din Perugia[53]. Intelectualii nu se dezmint.

Un răspuns al socialismului democratic la provocarea elitistă e că democrațiile contemporane au crescut puterea de decizie cetățenilor. Statul nu mai decide tot ce mișcă ca în totalitarism. Statul nu e proprietar al economiei. Guvernul se poate schimba, e controlat de parlament[54]. Cetățenii au mai mult control asupra liderilor. Îi pot schimba prin vot, îi pot intimida prin proteste, se reduce inegalitatea de control, există pluralism etc.

Chiar și așa, oligarhia persistă în socialismul democratic. Controlul bunurilor publice rămâne inegal. Oricine poate observa cu ușurință că nu are mare lucru de spus pe bunurile deținute acum de stat șosele, companiile de stat etc. Nu trebuie să așteptăm comunele din anarhocomunism pentru a testa controlul cetățenilor asupra bunurilor publice. Un votant simplu din România n-are același control asupra unui lac deținut de stat ca un lider PSD. Chiar dacă un om obișnuit are același vot cu Dragnea, deciziile ulterioare privind alocarea funcțiilor publice sau a contractelor cu statul sunt inegale. Dacă ar fi egale, rentele, banii din afacerile cu statul, n-ar mai fi rentabile pentru omul politic. Secretul rentelor politice e integrarea beneficiilor și dispersarea costurilor. Profitul s-ar împărți la milioane de oameni și n-a mai fi concentrat de o minoritate de lideri politici. La banii publici, mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

În genere, tendința oligarhiei politice e să restrângă foarte mult chestiunile pe care poți vota. Nu decidem efectiv pe bunurile deținute colectiv drumuri, armată, educație etc, ci doar pe lideri[55]. Ce să mai spunem de admirația intelectualilor de azi de stânga pentru tehnocrație și disprețul pentru „populism”? Altădată, stânga ar fi spus că tehnocrația este ierarhică, opresivă. Azi, când e controlată de ei, e numai bună. Nu degeaba stânga e acuzată de conservatori de deficit democratic.

În genere, socialiștii numesc „capitalism” efectele nocive ale socialismului. Așa comunismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. Iar în lumea contemporană afacerile cu statul facilitate de socialism sunt „neoliberalism”. Comunismul în sens de colectivizare a mijloacelor de producție de către stat a avut loc. Au fost aplicate toate punctele din „Manifestul Comunist”. Sintagma „capitalism de stat” e o contradicție. Capitalismul e despre controlul privat, socialismul despre controlul public al resurselor, fie total, fie parțial. O altă falsificare e să spui că nazismul nu e socialism. E greu, pentru că nazismul presupune un control total al societății de către stat. Ideea e să găsesc un element considerat relevant pentru socialism și care nu e prezent în nazism. Un astfel de element este, de exemplu, internaționalismul. Cine citește programul nazist din 1933 vede că e plin de locurile comune ale socialismului. Dacă am scoate partea legată de minorități, programul ar fi votat cu ușurință de Parlamentul European și sub un nume fancy gen „Lisabona 2027”. Cât îl privește pe cel fascist al lui Mussolini din 1919, acesta ar fi votat fără modificări. La fel se argumentează că PSD nu e socialist. Văd că e anti gay marriage, una din puținele idei liberale ale stângii contemporane. Prin urmare, PSD nu e de stânga, nu e stânga autentică. E conservator, nu liberal. Liberal e abia socialismul cu față umană, leftismul, liberalismul de stânga. În realitate, PSD nu e conservator pentru că nu e pro stat minimal sau liberalism economic. Cu foarte mici diferențe, e la fel de progresist ca socialismele la modă. Prin astfel de răstălmăciri socialismul real devine o fata Morgana. Mereu găsesc un motiv pentru care socialismul nu a fost aplicat niciodată. Socialismul nu e nicăieri, deși e pretutindeni.

 

Bibliografie

[1] Rothbard, Murray N.2006, Bureaucracy and the Civil Service in the United States: https://mises.org/library/bureaucracy-and-civil-service-united-states, accesat 02.02.2018.

[2] Rothbard, Murray N. 2000, Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Second Edition, Luwig von Mises Institute, Alabama, pp.280-281.

[3] Michels, Robert.1999, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Transaction Publishers, London, p.61

[4] Elwell, Frank. „The Sociology of Max Weber”.Verstehen Max Weber’s Home Page. Available from: http://www. faculty. rsu. edu/~ felwell/Theorists/Weber/Whome. htm (Accessed 10th July 2006)(1996), p.12:  https://pdfs.semanticscholar.org/c518/d8d462447369858ba5e6ceae35e64976f2fb.pdf, accesat 08.02.2018.

[5] Michels, op.cit., p.71.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.72.

[9] Ibidem, p.71.

[10] Rothbard, 2001, op.cit., p.283.

[11] Michels, 1999, op.cit., p.65.

[12] Ibidem, p.309.

[13] Ibidem, pp.309-310.

[14] Ibidem, p.65.

[15] Ibidem, p.65.

[16] Ibidem, p.310.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.79.

[19] Ibidem, p.309.

[20] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[21] Michels, Robert, op.cit., p.72.

[22] Ibidem, p.275.

[23] Lipset,S. M. 1999, Introduction în Michels, op.cit., p.34.

[24] Ibidem, p.26

[25] Michels, 1999, op.cit., p.114.

[26] Ibidem, p.68.

[27] Ibidem, p.281

[28] Ibidem, p.307.

[29] Ibidem, p.93

[30] Ibidem, p.92

[31] Elwell, 1996, op.cit., p.13.

[32] Michels, 1999, op.cit., p.108.

[33] Ibidem, p.138.

[34] Ibidem, p.52.

[35] Lipset,S. M. 1999, op.cit., pp.19-20

[36] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.20.

[37] Gordon, David. 2009, A Student’s Guide to Economic History: https://mises.org/library/students-guide-economic-history, accesat 02.02.2018.

[38] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[39] Lipset,S. M. 1999, op.cit., p.25.

[40] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites

  https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 02.02.2018.

[41] Rothbard, Murray N. 2000, op.cit., p.300.

[42] Ibidem, p.281.

[43] Rothbard, 2001, op.cit., p.285.

[44] Rothbard, 2001, op.cit., p.286.

[45] Ibidem, p.285.

[46] Djilas, Milovan. 1957, The New Class, Thames & Huson, London, p.10.

[47] Michels, 1999, op.cit., p.312.

[48] Ibidem, p.314.

[49] Ibidem, p.314.

[50] Ibidem, p.205.

[51] Ibidem, p.206.

[52] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.32

[53] Ibidem, p.33.

[54] Ibidem, p.61.

[55] Rothbard, Murray N. 2006, Power and Market, Ludwig von Mises Institute, fourth edition, Auburn, Alabama, p.20.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here