Murray Rothbard: Lecţiile recesiunii

0
398
Recession

Este oficial! La mult timp după ce toată lumea din America ştia că ne aflăm într-o recesiune severă, privatul dar semi-oficialul şi mult veneratul Birou Naţional de Cercetare Economică s-a pronunţat: “Ne aflăm în criză de vara trecută”. Ei bine… iată un exemplu foarte bun de ce economiştii, odată recunoscuţi ca nişte clarvăzători şi ghizi către prosperitate, au început să coboare cu repeziciune pe scara respectului purtat de poporul american. Nu i se putea întâmpla unui public mai “merituos”. Recesiunea prin care trecem acum ne-a învăţat, într-adevăr, câteva lecţii valoroase:

Lecţia Nr.1:  Nu e nevoie de economişti… Unul din sloganurile favorite ale Noii Stângi din anii ’60 era “Nu ai nevoie de un meteorolog care să-ţi spună cum bate vântul”. Pe aceeaşi linie, este evident că nu ai nevoie de un economist care să îţi spună că te afli în recesiune. Cum să poată experţii prognoza ce se va întâmpla când ei nu ne pot spune nici măcar unde suntem şi cu greu ne pot spune unde am fost? Ca să le dau credit, sunt aproape sigur că Profesorii Hall, Zarnowitz şi alţi distinşi legiuitori ai Comitetului de Datare a Biroului Naţional ştiau de ceva timp că suntem în recesiune, poate chiar din momentul în care informaţia a ajuns la public.

Problema este că Biroul e prins în propria sa metodologie, aceeaşi cu a empirismului Baconian şi anume: adunarea meticuloasă de date şi pseudo-ştiinţa care i-au adus un respect exagerat din partea economiştilor.

Întreaga abordare a ciclurilor economice din ultimele 5 decenii a fost făcută de către Birou, depinzând de prognozarea exactă a lunii în care se trecea de la expansiune la recesiune şi invers. De aceea, nu a fost de-ajuns să spună: “am intrat în recesiune vara asta”. O astfel de exprimare este suficientă bunului-simţ sau economiştilor austrieci, dar chiar un decalaj de o lună faţă de data precisă face un rău ireparabil pletorei manipulării statisticilor — mediilor, punctelor de referinţă, clasamentelor şi indicatorilor – acestea constituind maşinăria analitică, şi, prin urmare, “ştiinta” Biroului. Când vrei să afli dacă suntem în recesiune, ultimii la care trebuie să apelezi sunt economiştii.

Desigur, publicul şi-ar putea da seama în ce punct ne aflăm, dar sigur nu vor fi la fel de eficienţi la analiza cauzelor sau la a găsi o rezolvare pentru problemele economice. Oricum, nici economiştii nu sunt atât de buni la asta.

Lecţia Nr.2: Nu există o “Eră Nouă”. De fiecare dată când avem un boom îndelungat, în anii de final ai acelui boom presa, economiştii şi analiştii financiari spun plini de încredere că recesiunile sunt lucruri aparţinând trecutului şi că schimbările structurale din economie, sau din cunoştinţele economiştilor, au adus o “eră nouă”. Zilele rele ale recesiunii sunt de domeniul trecutului. Am auzit asta prima dată în anii ’20, iar punctul culminant al acelei noi ere a fost anul 1929; am auzit-o din nou în anii ’60, care au dus la prima mare recesiune inflaţionistă de la începutul anilor ’70; şi mai recent, am auzit aceeaşi poveste la sfârşitul anilor ’80. De fapt, cel mai bun indicator al unei recesiuni iminente nu sunt indicii Biroului (de statistică – n.tr.), ci chiar ideea că recesiunile sunt de domeniul trecutului.

Mai exact, recesiunile vor fi aici să ne afecteze atâta timp cât există puseuri de expansiune a creditelor bancare care să le cauzeze.

Lecţia Nr.3 : Nu e nevoie de un boom al inventarurilor ca să ai criză economică. Deşi suntem de mult în recesiune, numeroşi analişti susţin sus şi tare că nu putem fi în criză deoarece afacerile nu au inventarele pline. Regret, dar nu e nicio diferenţă din moment ce malinvestiţiile produse de creditul inflaţionist nu trebuie să fie neapărat sub formă de inventar. După cum se întâmplă destul de des în teoria economică, un simptom este etichetat în mod greşit drept cauză esenţială.

Spre deosebire de cele de mai sus, unele lecţii nu sunt nici pe departe atât de evidente. Una dintre ele ar fi:

Lecţia 4: Datoriile nu reprezintă principala problemă. O datorie privată mare a fost o caracteristică evidentă a boom-ului din anii ’80, atenţia fiind îndreptată către obligaţiunile cu randament ridicat pentru achiziţii şi preluări de companii. Datoria per se nu este o problemă economică gravă.

Când cumpăr o obligaţiune corporativă îmi canalizez economiile în investiţii în acelaşi fel ca atunci când cumpăr acţiuni. Niciunul din aceste moduri nu este în mod particular nesănătos. Dacă o firmă sau corporaţie are prea multe datorii raportat la capital, aceasta este o eroare de calcul a proprietarilor sau a managerilor ei, şi nu o problemă pentru economie în sens larg. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este acela că, dacă rata de îndatorarea este prea mare, creditorii vor prelua compania şi vor angaja nişte manageri mai capabili. Creditorii, la fel ca şi acţionarii, sunt antreprenori.

Astfel, problema este creditul nu datoria, şi nu orice creditul, ci creditul finanţat de bănci prin expansiunea creditului în loc să fie finanţat de economii ale acţionarilor sau creditorilor. Cu alte cuvinte, problema nu este datoria, ci împrumturile generate de sistemul bancar bazat pe rezervă fracţionară.

Lecţia 5: Nu vă faceti griji în legatură cu faptul că Rezerva Federală forţează economia prin politica pe care o duce. Adepţii banilor-marfă reprezintă doar o mică parte din economişti; dar cei mai mulţi dintre ei oferă sfaturi de investiţii. De zeci de ani, aceştia s-au împărţit în 2 tabere: “inflaţioniştii” vs. “deflaţioniştii”. Aceşti termeni nu sunt utilizaţi în sensul politicii promovate, ci pentru a prezice evenimentele viitoare.

“Inflaţioniştii”, printre care mă număr şi eu, susţin că Rezerva Federală, fiind eliberată de restricţiile etalonului aur şi având drept obiectiv să nu permită apariţia deflaţiei, va pompa destui bani în sistemul bancar pentru a preveni deflaţia banilor şi scăderea preţurilor.

“Deflaţioniştii”, pe de altă parte, spun că din cauza creditelor şi a datoriilor excesive, Rezerva Federală a ajuns în punctul în care nu mai poate controla masa monetară, punct în care oricât de mulţi bani ar adăuga ea rezervelor băncilor, creditul şi masa monetară nu mai pot fi expandate. În jargonul financiar, Rezerva Federală se luptă cu morile de vânt. De aceea, spun deflaţioniştii, suntem pe drumul către o masivă, iminentă şi inevitabilă deflaţie a datoriilor, banilor şi preţurilor.

Cineva ar putea crede că 3 decenii de făcut predicţii care nu se adeveresc niciodată i-ar fi descurajat pe deflaţionişti, dar nu! La primul semn de probleme, mai ales o recesiune, ei sunt din nou pe baricade, prezicând o nouă deflaţie iminentă. În ultima parte a anului 1990 masa monetară nu s-a modificat şi deflaţioniştii erau siguri că, în sfârşit, a venit şi ziua lor. Creditarea a fost într-atât de excesivă, susţineau ei, încât nimeni nu mai era stimulat să se împrumute, oricât de mică ar fi fost dobânda.

Ce uită ei întotdeauna este următorul lucru: chiar dacă băncile ar ajunge să nu mai poată stimula împrumuturile – lucru puţin probabil – ele pot întotdeauna să îşi folosească rezervele pentru a cumpăra titluri de valoare şi astfel să introducă bani pe piaţă. Problema e dacă băncile adună prea multe rezerve nereuşind să mărească creditul până la limita permisă de rezerva minimă legală. Lucrul esenţial e că băncile nu au făcut niciodată asta, cu excepţia anilor ’30. (Diferenţa e următoarea: nu doar că ne aflăm într-o depresiune severă în anii ’30, dar şi ratele dobânzilor fuseseră aduse aproape de zero, astfel că băncile nu pierdeau nimic dacă nu extindeau creditul până la limita maximă ). Concluzia ar trebui să fie că, de fapt, Rezerva Federală are mecanisme pentru influenţarea economiei.

Pe la începutul anului masa monetară a început să crească din nou, calmând– cel puţin deocamdată – speculaţiile şi avertizările deflaţioniste.

Lecţia 6: Băncile s-ar putea prăbuşi. Destul de ciudat este aici un posibil scenariu deflaţionist, dar nu cel pe care îl aşteaptă adepţii săi. În ultimii ani a apărut o mare schimbare, vitală şi permanentă în opinia americană. Este permanentă deoarece presupune pierderea inocenţei americane. Încă din 1933 publicul american a crezut în propaganda tuturor economiştilor de la Keynes-ieni la Fried-maniţi, şi anume că sistemul bancar este sigur, SIGUR, datorită asigurării depozitelor de către Rezerva Federală.

Prăbuşirea băncilor de economii şi de investiţii, în ciuda asigurării depozitelor de către guvernul federal, a distrus mitul asigurării şi a adus în discuţie soliditatea ultimului bastion al asigurării depozitelor, Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC). Se ştie foarte bine că FDIC nu are, pur şi simplu, banii necesari să asigure toate depozitele, şi că, de fapt, se îndreaptă spre faliment.

Opinia populară spune că FDIC va fi susţinută din taxe şi astfel va fi salvată. Dar nu contează: credinţa că băncile comerciale pot eşua a apărut în mintea fiecărui american. Chiar dacă publicul poate fi dus cu zăhărelul, iar FDIC este cârpit pentru această criză, oamenii îşi pot aminti această politică la următoarea criză şi astfel, întreg castelul de cărţi al rezervei fracţionare s-ar prăbuşi,.într-o uriaşă panică bancară Nicio taxă nu va fi de-ajuns pentru a compensa o asemenea panică.

Dar nu ar avea asta un efect deflaţionist? Nu chiar. De ce? Pentru că băncile tot ar putea fi salvate de o tipărire de bani hyper-inflaţionistă şi cine ar putea paria împotriva unei asemenea soluţii de urgenţă?

Lectia 7: Nu există “ciclul Kondratieff”, e imposibil. Există mulţi oameni, chiar şi printre specialiştii banilor-marfă, un inexplicabil devotament pentru ideea unui inevitabil “ciclu Kondratieff” de 54 de ani cu expansiune şi contracţie economică. Este universal acceptat că ultimul minim Kondratieff a fost în 1940. De atunci au trecut 51 de ani şi încă aşteptăm maximul…ar trebui să fie clar că un astfel de ciclu nu există.

Cei mai mulţi adepţi ai acestei teorii au prezis că maximul va apărea în 1974 la exact 54 de ani de la ultimul vârf, general acceptat ca fiind în 1920. Bucuria adusă lor de recesiunea din 1974 s-a transformat brusc în tristeţe când au văzut că economia şi-a revenit rapid. Atunci au încercat să salveze teoria prin analogie cu constanţa anilor ’20, şi anume că maximul vizibil, sau contracţia, ar apărea abia la 9 sau 10 ani după vârf, aşa cum 1929 a succedat anului 1920.

Kondratieff-iştii au căzut de acord asupra anului 1984 ca dată probabilă a începutului unei noi contracţii. Desigur, nu s-a întâmplat nimic. Acum, la 7 ani de la acel moment, suntem martorii ultimei răsuflări a doctrinei Kondratieff-iste. Dacă această recesiune nu se transformă într-o mare spirală deflaţionistă, aşa cum am spus, şi ia sfârşit, pur şi simplu nu va mai fi timp pentru niciun ciclu plauzibil care să dureze în jur de 54 de ani. Adepţii, desigur, nu vor renunţa niciodată, aşa cum nici vrăjitoarele sau clarvăzătorii nu o vor face; dar, probabil, piaţa lor va fi în sfârşit doar istorie.

Aceasta este o traducere a unui capitol a cărţii lui Murray Rothbard, Making Economic Sense. Traducerea a fost efectuată de Alexandru Crişu. A fost publicat iniţial pe site-ul Centrului de Economie Politică şi Afaceri „Murray Rothbard”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here