Costul intervenţiei statului în preţuri

0
401

Sistemul politic din România are un lucru important în comun cu majoritatea sistemelor politice din lume. Atât vecinii noştri europeni, cât şi partenerii americani angajează masiv intervenţionismul. Dacă într-o economie de piaţă liberă, deciziile de alocare a resurselor sunt luate de antreprenorii privaţi, într-un sistem ca acesta unele decizii trec în mâna coercitivă a statului.

Preţurile bunurilor iau naştere numai în schimburile dintre proprietari de bunuri care se angajează în voluntar în tranzacţii; nivelul unui preţ exprimă raritatea sa în raport cu dorinţele indivizilor participanţi în piaţă. Preţurile nu pot fi calculate pe bază de costuri, pentru că acestea la rândul lor sunt preţuri ale factorilor de producţie pe o piaţă a factorilor de producţie.

Preţurile joacă un rol esenţial în economie: transmit informaţie despre cât de mult sunt dorite unele resurse în raport cu altele. Din perspectiva antreprenorilor ele semnalează ce produse şi servicii sunt cerute de consumatori şi ce materiale şi tehnologii sunt capabile să le furnizeze mai ieftin. Antreprenorii pot face estimări ale câştigului şi astfel sunt create stimulente pentru a investi şi a furniza produsele cele mai cerute şi a inova acolo unde este nevoie. Din perspectiva consumatorilor, preţurile arată unde să nu risipească resurse. Preţurile, indicatorii principali ai valorilor relative, conduc la alocarea şi folosirea eficientă a resurselor rare.

Intervenţia statului în preţuri are loc pentru aşa-zisa „corectare” a pieţelor, conform unei ordini sociale potrivite politic. Prin mecanismul statului, mecanism prin care elitele politice şi clienţii lor îşi impun propriile preferinţe prin lege, se stabileşte dimensiunea acestui pat al lui Procust, numit şi „bunăstare socială” cu retorica sau iluzia că rezultatul acestei alterari ar fi preferabil rezultatelor pieţei libere. Dacă egoismul politic nu este mai nobil decât egoismul economic, el este însă mai nociv. În primul rând, intervenţia statului în preţuri este ilegitimă pentru că în ultimă instanţă atacă proprietatea privată a individului, schimburile neavând loc în condiţiile dorite de proprietarii legitimi. În al doilea rând, ca urmare a intervenţiei în schimburi pe o piaţă, resursele sunt alocate ineficient în piaţa respectivă. În al treilea rând, pentru că alterarea ratelor de schimb într-o piaţă va altera informaţia transmisă către toate pieţele conectate; resursele vor fi alocate ineficient şi în pieţele conexe.

Trunchierea preţurilor formate pe piaţa poate îmbraca diferite forme. Varianta cea mai uşor observabilă de intervenţie este stabilirea directă a preţurilor, ca şi cum ar fi vorba de o „numire în funcţie”. Este adevarat că preţurilor nu li se mai atribuie astăzi o valoare exactă, ci legea este ceva mai laxă decât în socialism: sunt fixate marje în care preţurile au voie să fluctueze în cadrul pieţei. Putem avea de-a face cu un preţ plafon şi un preţ prag. Dar eroarea fixării preţurilor este aceeaşi.

Putem înţelege acest gen de eroare discutând câteva exemple de măsuri precum salariul minim, subvenţiile sau barierele comerciale. La îndemână sunt însă şi intervenţiile în preţurile din piaţa energiei electrice şi termice, din piaţa banilor (stabilirea nivelului dobânzii), din piaţa de locuinţe noi, unde avem preţuri „recomandate”, din piaţa agricolă unde avem preţuri garantate din fonduri europene. Şi stabilirea salariilor bugetarilor este o formă de mercurial, pentru că nu există o piaţă funcţională unde să se întâlnească cererea şi oferta de servicii ale instituţiilor statului. Toate aceste măsuri aduc distorsiuni cererii şi ofertei, creându-se fie surplus pe piaţă – în cazul preţului prag – fie insuficienţă, în cazul unei măsuri echivalente cu stabilirea unui plafon.

Salariul minim

Un caz particular al preţului prag este salariul minim, care are ca scop impunerea unui prag inferior al remuneraţiei, atât pentru mediul privat cât şi pentru cel public, pentru a asigura celor care compun oferta de forţă de muncă un venit „decent”. În România, salariul minim pe economie în 2010 se ridică la 600 lei pentru domeniul privat şi la 705 lei pentru cel public, urmând să crească până la 1100 lei în 2015. Nu atât cifrele sunt importante cât modul în care se stabilesc: se poartă negocieri între stat şi sindicate pentru stabilirea unui nivel unic al salariului minim. Această măsură de intervenţie este una dintre cele mai greu de contestat, pentru că este etichetată ca una autentică de protecţie socială, îndreptată către categoriile mai defavorizate.

Impunerea prin lege a unui salariu minim apare ca fiind singurul mod în care un lucrător poate fi apărat de tendinţele exploatatoare ale angajatorului şi i se poate oferi un nivel de trai decent. În ultimă instanţă însă, în spatele acestor măsuri găsim o formă de retorică populistă, fără conţinut. Să presupunem că într-un schimb liber pe piaţa realizat în urma unei înţelegeri voluntare, între proprietari legitimi un angajat primeste 400 de lei. În urma intevenţiei statului jonglăm cu un preţ nelegitim, 600 de lei – cazul preţului minim impus, unde cererea de forţă de muncă este mai mică decât oferta. Rămân astfel persoane neangajate, constituindu-se un surplus: şomajul.

Angajatorul nu va semna decât cu persoane a căror productivitate depăşeşte costurile pe care este nevoit să le suporte – acum ridicate artificial de impunerea unui salariu minim. Astfel, un muncitor ale cărui calificări nu vor justifica plata a 600 lei de către niciun angajator va rămâne în şomaj spre deosebire de situaţia în care ar fi angajat cu 400 de lei. Prin urmare, persoanele necalificate, tinerii fără experienţă, cei care doresc să se reprofileze în alte domenii şi sunt mai puţini productivi, nu vor fi angajaţi sau vor fi angajaţi în economia subterană.

Subvenţiile

Dacă dictarea preţurilor este uşor de evidenţiat, subvenţionarea este mai greu de desluşit. Efectul ajutoarelor de stat asupra pieţelor, dacă situaţia nu este privită în ansamblu, pot scăpa unui ochi neexperimentat şi pot face ca subvenţiile să apară ca o măsură bună de sprijinire a economiei.

Subvenţionarea se face sub mai multe forme, dar fiecare dintre ele reprezintă de fapt pomparea de fonduri din bugetul statului în agenţii economici, fie publici, fie privaţi, pe considerentul că sunt esenţiali pentru dezvoltarea unor industrii şi că acest lucru ajută la creşterea bunăstării economice. Ne întâlnim cu subvenţiile fixe (granturi), finanţările cu dobânzi reduse sau creditele pentru finanţarea programelor de investiţii.

În România, ca şi în Uniunea Europeană, agricultura este cel mai intens subvenţionată – ca urmare a Politicii Agricole Comune a U.E. Astfel, în 2009 se acordau cîte 70 euro/ha de la UE, între 25 şi 110 lei pentru creşterea de porcine sau păsări (fonduri de la autorităţile locale), litrul de motorină era subvenţionat cu 1 leu, accizele la combustibil erau reduse pentru activităţile agricole, iar asigurarea culturilor agricole primea ajutor de pînă la 80%. În vreme ce unele dintre aceste ajutoare au fost retrase sau propuse pentru retragere, altele vor creşte până vor atinge nivelul altor state europene.

Subvenţii se acordă şi în alte sectoare, fiind vizate în special regiile autonome de transport public (CFR, RATB, Metrorex) sau furnizorii de energie electrică şi termică (care suferă pierderi importante şi sunt menţinuţi în piaţă prin pomparea de fonduri sau scutiri de taxe). Urmează investiţiile în surse de energie alternativă (aproximativ 90% din costurile instalării de surse de energie solară sunt suportate la ora actuală de stat), firmele care creează noi locuri de muncă (ce primesc subvenţii pentru fiecare lucrător angajat) sau sprijinirea achiziţionării/construirii de locuinţe (de exemplu, primele de stat pentru locuinţe).

În acest caz, motivul intervenţiei statului este sprijinirea dezvoltării unor sectoare pe care iniţiativa privată le consideră neprofitabile. Eroarea pleacă şi aici de la presupunerea că există un organism – în speţă, o instituţie a statului – care poate decide mai bine decât piaţa alocarea resurselor. Aceste „cadouri” oferite de guvern unor agenţi particulari creează însă distorsiuni în piaţă pentru toţi ceilalţi. Concurenţa este în mod vizibil afectată. Dacă o anumită firmă, în urma subvenţiilor, reuşeşte să scadă preţul mai mult decît îşi pot permite concurenţii săi, aceştia vor suferi pierderi importante şi vor fi eventual nevoiţi să iasă de pe piaţă – deşi nu există un avantaj comparativ în favoarea firmei subvenţionate. De altfel, de cele mai multe ori, companiile de stat sau private sunt subvenţionate tocmai pentru că nu deţin un avantaj comparativ pe piaţă.

Intervenţia în preţuri distorsionează şi stimulentele agenţilor economici. Cei subvenţionaţi se vor obişnui cu fondurile de la centru, vor deveni imuni la nevoile clienţilor, iar raportul calitate/preţ al produselor va scădea sau în orice caz, nu se va îmbunătăţi. În continuare, companiile vor mitui reprezentanţi ai guvernului sau pune presiune pe guvern de fiecare dată când acesta va dori să le retragă subvenţiile. Ceilalţi agenţi economici, afectaţi indirect de subvenţii, vor pierde din stimulentele obişnuite de a-şi îmbunătăţi serviciile şi vor urmări la rândul lor obţinerea de favoruri băneşti de la autorităţi.

Barierele comerciale

Barierele comerciale, tarifare sau netarifare, sunt şi ele o formă a intervenţiei în preţuri. Scopul lor este protejarea anumitor industrii interne de competiţie din partea investitorilor străini, iar în cazul celor cu natură tarifară şi de colectare a fondurilor pentru stat. Barierele netarifare apar de multe ori pe fondul eliminării, în urma înţelegerilor între ţări, a tarifelor specifice sau ad-valorem. Ele capătă astfel şi avantajul de a conferi executivului posibilitatea de a poza drept apărător al liberului schimb şi în acelaşi timp de a antama practici protecţioniste.

Cu cât sunt mai eficace măsurile netransparente de politică comercială cu atât distorsionează mai mult raportul dintre cerere, ofertă şi concurenţă. Ele sunt însă total ineficace relativ la scopul oficial pentru care s-a pretins ca sunt folosite, acela de a stimula industriile interne şi de a le face competitive.

Politica comercială a României numără o lungă serie de bariere netarifare. Contingentele tarifare, depozite prealabile la import, evaluarea mărfurilor în vamă, achiziţiile guvernamentale, monopolul de stat asupra importului sau măsurile de evaluare a standardelor şi conformităţii (normele sanitare şi fitosanitare, normele de securitate, norme tehnice şi standarde industriale) sunt toate forme de intervenţie în preţuri, făcând mai ieftine bunurile şi serviciile furnizate de protejaţii politici şi mai costisitoare pe cele care ar putea fi oferite de concurenţă. Retorica naţionalistă pusă să apere economia de investitori şi exportatori străini nu are însă niciun sens. Consumatorii sau antreprenorii români vor fi nevoiţi să plătească un preţ mai mare pentru un produs care în absenţa intervenţiei statului în preţuri le-ar fi disponibil.

Articolul a fost publicat iniţial pe sit-ul Societăţii pentru Libertatea Individuală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here