Costul taxelor parafiscale

0
417

Taxele parafiscale sunt definite ca acele taxe care nu apar în Codul Fiscal, fiind fixate de instituţiile care le percep. Acestea cuprind taxele de timbru fiscal, taxele de licenţiere în diverse domenii şi pe cele plătite pentru obţinerea unor documente (de identitate, cazier judiciar sau fiscal, etc), taxe de mediu, contribuţia companiilor de utilităţi publice la bugetul Autorităţii pentru Serviciile de Gospodărie, taxa de autorizare pentru servicii poştale, taxa de înscriere a agenţilor imobiliari, tarifele pentru acordarea etichetelor ecologice, timbrul folcloric şi multe altele. Numărul acestor taxe nu este clar, cifrele vehiculate fiind de ordinul sutelor, cel mai des între 300 şi 500, în urma mai multor campanii de eliminare sau de comasare a acestora.

Cu toate că, spre deosebire de alte dări, plata acestor taxe este urmată de prestarea unui „serviciu”, existând o contrapartidă cunoscută şi bine definită şi o oarecare transparenţă şi previzibilitate, nivelul taxelor parafiscale nu acoperă întotdeauna cheltuielile entităţilor care le percep, nefiind rare cazurile în care acestea sunt finanţate şi din surse bugetare. Acoperirea cheltuielilor nu este, însă, singurul criteriu de analiză al eficienţei acestor taxe din punctul de vedere al atragerii de venituri. Un altul constă în compararea ponderii acestora în total PIB cu cea a altor venituri fiscale.

Datele pe anul 2008 arătau că veniturile nefiscale generate de 484 de taxe au reprezentat doar a zecea parte din veniturile aduse de celelalte 74 de taxe fiscale. De asemenea, nerealizările faţă de sumele estimate s-au clasat pe locul doi, în urma atragerii de fonduri europene, dar înaintea veniturilor din TVA, accize sau taxe vamale. Nota de plată pe anul 2009 pentru taxele parafiscale s-a ridicat la 14,9 mld lei, sau 2,9% din PIB (faţă de 3,2% în anul precedent).

Aceste date nu reprezintă însă o justificare pentru majorarea acelor taxe parafiscale care nu acoperă integral costul asa-ziselor „servicii” prestate în schimbul lor, ci, pentru simplificare administrativă, la reducerea numărului lor. Vor fi eliminate, astfel, costurile funcţionării instituţiilor a căror principală menire este să perceapă taxe, şi odată cu ele timpul irosit şi costurile asociate birocraţiei inutile.

Taxe private cu sprijin de la stat

În literatura de specialitate, taxelor parafiscale le sunt asimilate şi acele tarife instituite prin lege, dar percepute de agenţi economici privaţi. Putem acorda o prezumţie de bună intenţie la instituirea taxelor de această natură, însă efectele ascunse ale acestora recomandă mai degrabă eliminarea lor.

Astfel, obligativitatea încheierii poliţelor de asigurare de răspundere civilă auto generează venituri pentru companiile de asigurări în cuantum diferit de primele care ar fi fost subscrise în condiţiile unei pieţe libere. Argumentul pro obligativitate este diminuarea (sau chiar eliminarea) cazurilor de accidente auto în urma cărora partea vătămată să nu fie despăgubită. Pe o piaţa liberă, însă, conducătorii auto care utilizează automobilul cu ocazii rare, care sunt deosebit de atenţi şi conduc preventiv, cei cărora situaţia materială le-ar permite să achite contravaloarea pagubelor potenţiale sau pur şi simplu cei care sunt prea comozi sau nu îşi permit să plătească prima de asigurare, ar putea alege să nu încheie aceste poliţe. Desigur, această alegere ar trebui însoţită de o conştientizare şi o asumare a responsabilităţii pentru eventualele evenimente produse, însă, personal, pun libertatea de a alege destinaţia resurselor proprii mai presus de un risc potenţial. Ridicarea obligativităţii încheierii de poliţe de asigurare auto ar trebui, însă, însoţită de o eficientizare a sistemului juridic, în vederea rezolvării disputelor în care sunt implicate persoane neasigurate mai rapid şi eficient decât în prezent. Astfel, timpul de procesare în cazul unui accident în care partea vinovată nu este asigurată (şi nu se ajunge la o rezolvare amiabilă), precum şi promptitudinea în pronunţarea sentinţei ar trebui să ridice costurile asumate, să genereze o certitudine a suportării lor şi să descurajeze această practică, cel puţin pentru persoanele care ştiu că nu pot acoperi o daună potenţială din resurse proprii.

Colectarea primelor de asigurare RCA de la majoritatea conducătorilor de automobile (conform statisticilor, 85-87% din parcul auto din România este asigurat) generează o reducere a primei de asigurare faţă de cazul în care aceasta ar fi fost stabilită în condiţii de cerere şi ofertă pe o piaţă liberă şi direcţionează venituri suplimentare în domeniul asigurărilor auto. De asemenea, obligativitatea poliţei RCA redistribuie resursele, în sensul redirecţionării acestora de la obiceiurile de consum ale asiguraţilor către societăţile de asigurare.

O nouă asigurare devenită obligatorie din luna iulie 2010 este cea pentru locuinţe, aceasta putând fi încheiată doar la una dintre societăţile de asigurare cuprinse în Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale (PAID), asociaţie care nu conţine, însă, toate societăţile de pe piaţă, lipsind aici chiar unele dintre numele grele din asigurări. Legea obligă la încheierea acestei poliţe chiar şi proprietarii care au deja încheiată o asigurare facultativă, sub ameninţarea cu amenzi cuprinse între 100 şi 500 de lei.

De această dată, riscul este cu mult mai scăzut ca frecvenţă de apariţie decât în cazul accidentelor auto, dar potenţialul distructiv este mult mai ridicat. Populaţia nu îl consideră, însă, îndeajuns de periculos pentru a-şi direcţiona resursele spre acoperirea lui, şi, cu toate acestea, noua lege îi obligă să îşi aloce resurse în această direcţie. Atacul la adresa libertăţii şi a proprietăţii este cu atât mai grav cu cât posibilitatea de a alege societatea de asigurări este limitată. Concurenţa este îngradită în mod nejustificat pe acest segment, iar existenţa poliţelor facultative este ignorată la încheierea celor obligatorii.

O taxă controversată şi îndelung discutată, este cea cunoscută sub denumirea de “taxa radio-tv”, instituită prin lege şi încă obligatorie pentru persoane fizice, cât şi pentru cele juridice care deţin mijloace tehnice necesare recepţiei radio-TV. Fondurile ajung la Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune şi la agenţia de presă Agerpres (finanţată în proporţie de 85,76% de la bugetul de stat).

Obligativitatea plăţii unei taxe justificate prin accesul la programe de radio sau televiziune este greşită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, faptul că este obligatorie şi instituită prin lege, realocând resurse împotriva voinţei proprietarilor, este un atac la proprietatea privată. În al doilea rând, plata taxei nu este condiţionată de urmărirea efectivă a acelui/acelor posturi, ci doar de posibilitatea de a le urmări, existând, probabil, persoane care aleg să nu “beneficieze” de aceasta. Cu atât mai absurdă este plata taxei de către persoane fizice care nu posedă aparatura necesară recepţiei acestor programe. În al treilea rând, asigurarea unor venituri sigure şi constante unor companii prezente pe o piaţă pe care mai sunt activi şi alţi agenţi economici, privaţi, conferă o poziţie privilegiată celor dintâi şi alimentează o concurenţă neloială legală, încurajând ineficienţa şi lipsa de competitivitate.

Spre deosebire de cazurile asigurărilor obligatorii, al căror cost suplimentar faţă de cazul în care numărul poliţelor şi preţul lor ar fi generate de piaţă nu poate fi cuantificat, situaţia este clară în ceea ce priveşte taxa radio-tv. În 2009, aceasta a scos cu forţa din buzunarele românilor 110 milioane euro (conform bugetelor celor trei instituţii beneficiare).

Taxa de salubrizare intră, la rândul ei, în categoria plăţilor obligatorii, instituite prin lege, însă de această dată la nivel local. Persoanele fizice şi agenţii economici au obligaţia de a încheia un contract de prestări de servicii cu o societate de salubrizare pentru domiciliu, sediu social sau punct de lucru, indiferent dacă generează sau nu resturi menajere şi de cantitatea acestora.

Ar fi de preferat ca încheierea acestor contracte să fie voluntară, cu menţiunea, însă, că legea care pedepseşte aruncarea resturilor menajere în locuri neamenajate ar trebui să fie clară, fermă şi, capitol la care România este deficitară, aplicată eficient şi nediscriminat.

Dincolo de cifrele care reprezintă mărimea transferului net către stat, trebuie avut în vedere costul social al aparatului birocratic de extragere a taxelor parafiscale. De fapt, cu cât transferul în sine este mai mic pentru o taxa dată, cu atât costul extragerii taxei se justifică mai puţin. Eliminarea taxelor parafiscale ar simplifica şi transparentiza contribuţia obligatorie către stat, şi ar determina creşterea concurenţei pe anumite pieţe, în beneficiul consumatorilor.

Acesta este primul articol din seria “Costul Statului”, un proiect al Centrului de Analiza si Dezvoltare Instituţională (CADI) în parteneriat cu Societatea pentru Libertate Individuală (SoLib), coordonat de Ionuţ Sterpan şi Andrada Busuioc. Seria cuprinde 12 analize dedicate câte unui tip de cost impus de maşinăria statului. Publicat iniţial în revista 22.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here