Costul îndatorării publice şi al deficitului bugetar

0
489

De cele mai multe ori, guvernul îşi planifică bugetul şi cheltuie în cursul unui an o sumă mai mare decât veniturile proprii, adică mai mare decât resursele atrase din taxele şi impozitele plătite de populaţie sau din alte surse de venit nefiscale. În acel moment apare un deficit bugetar, care poate fi acoperit prin două modalităţi: fie statul tipăreşte bani, aruncând povara plăţii pe agenţii care îşi ajustează mai greu venitul la creşterea preţurilor; fie se împrumută de pe pieţele naţionale şi internaţionale, aruncând povara pe contribuabili într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Care este costul cheltuielilor în deficit şi al îndatorării publice? În ce mod este cetăţeanul de rând afectat de deficitul bugetar şi de datoria publică? Costul nu rezidă numai în banii care trebuie returnaţi de stat, ci se concretizează şi în anumite distorsiuni în preţurile relative şi în efecte perverse create la nivel de dobânzi pe piaţă sau fonduri de finanţare aflate (sau nu) la dispoziţia sectorului privat.

Costurile directe

Mai întâi, trebuie observat că deficitul bugetar a luat proporţii doar în ultimii trei ani – din anul 2000 şi până în 2005 a fost într-o continuă scădere, abia din 2006 începând să crească. La nivelul anului 2009, valoarea sa a atins 8,3% din PIB, adică statul român a cheltuit, în plus faţă de veniturile proprii, 8,3% din valoarea a ceea ce s-a produs pe teritoriul ţării noastre, fără a avea acoperire. Constrângerile aduse de acordul cu Fondul Monetar Internaţional au determinat, însă, reducerea deficitului bugetar, în anul 2010, la 6,5% din PIB.

Problema deficitului bugetar este, totuşi, aceea că nu reflectă decât soldul, respectiv diferenţa dintre cheltuieli şi venituri. Astfel, deşi la prima vedere reducerea deficitului bugetar pare o veste bună, structura acestuia indică o ajustare dureroasă pentru mediul privat. Concret, reducerea masivă a deficitului a avut la bază creşterea veniturilor colectate, prin majorarea impozitării (creşterea TVA la 24% e doar unul dintre aceste exemple), în timp ce cheltuielile au crescut (cu 4,2%). Astfel, statul a încasat anul trecut 168,6 miliarde lei, ceea ce ar echivala cu o sumă de aproximativ 7.600 lei plătită de fiecare locuitor al României! Estimarea este grosso modo, deoarece contibuţia diferă semnificativ în funcţie de venituri şi de comportamentul de consum, la care se adaugă distorsiunea determinată de taxele şi impozitele prelevate de la companii. De asemenea, nu fiecare locuitor este şi contribuabil, însă categoria exceptaţilor este foarte restrânsă – de exemplu, copiii pot fi consideraţi non-contribuabili, însă pot intra uşor în această categorie, prin cumpărarea unei simple bomboane, întrucât aceasta conţine TVA. Dacă ne raportăm la cheltuieli, atunci situaţia este cu atât mai surprinzătoare. Cele 201,9 miliarde lei înseamnă că Guvernul a cheltuit, în medie, 9.100 lei în numele fiecărui cetăţean.

O mare parte dintre cheltuielile bugetare au fost finanţate prin împrumuturi, astfel că, în ultimii ani, a crescut şi datoria publică. Dacă în perioada 2006-2008 datoria a fost de maxim 21,3% din PIB, în anul 2010 aceasta a atins, conform estimărilor Comisiei Europene, la 30% din PIB. În termeni valorici, datoria publică s-a agravat treptat: de la aproximativ 25 miliarde lei în anul 2000 a ajuns la 59 miliarde lei în 2005, pentru ca la sfârşitul anului 2010 să cumuleze 193,9 miliarde lei. Practic, structurile executive din toată ţara, dar in principal cele de la nivel central (în proporţie de 94%), se îndatorează pe banii cetăţenilor români, actuali şi viitori. Aproximativ o treime din sumele datorate au scadenţa pe termen scurt, ceea ce înseamnă că sumele vor trebui rambursate în viitorul foarte apropiat. De altfel, anul acesta numai dobânzile care trebuie plătite se ridică la 8,9 miliarde lei.

Dacă raportăm valoarea totală a datoriei publice la finalul anului trecut la populaţia României, reiese că fiecare cetăţean este „făcut dator” cu o sumă de 8.814 lei . Acesta este doar costul cel mai vizibil şi care poate fi aflat printr-un calcul simplu. Există, însă, şi alte costuri ascunse, imperceptibile la prima vedere.

Costurile ascunse

Astfel, principalele efecte ale cheltuielilor publice pot fi asimilate efectului de evicţiune (crowding out), care, în acest caz, se referă la fenomenul de deviere a resurselor pieţei dinspre acele sectoare pe care piata le arată drept profitabile către domeniile considerate de interes de către stat. Concret, dacă doreşte creşterea cheltuielilor, statul are la dipoziţie, în afară de inflaţie, două mecanisme pentru a face acest lucru – fie îşi majorează încasările la buget prin creşterea fiscalităţii, fie atrage împrumuturi de pe piaţă internă şi/sau externă. În primul caz, o creştere a fiscalităţii presupune reducerea lichidităţilor populaţiei şi a companiilor, care îşi vor ajusta consumul, respectiv, investiţiile. În acest caz, cheltuielile realizate de stat nu sunt decât echivalentul unor cheltuieli pe care acum contribuabilii nu îşi mai permit să le facă.

În cazul în care statul optează pentru contractarea unui împrumut intern, băncile care îl creditează – atrase fiind de riscul scăzut al unui astfel de plasament – vor avea la dispoziţie mai puţine resurse pentru a-şi finanţa activităţile. Scăzând disponibilităţile pentru creditarea sectorului privat, va creşte, implicit, rata dobânzii, mediul privat fiind astfel nevoit să se finanţeze mai scump.

Exemplificatoare în acest sens este situaţia creditării la începutul anului 2009, când băncile comerciale s-au îndreptat masiv către titlurile de stat, plasamente mult mai sigure decât finanţarea populaţiei sau a companiilor. În plus, existenţa acestor tipuri de investiţii în portofoliul propriu le-a facilitat accesul la dobânzi avantajoase la lichidităţi oferite de Banca Naţională, lichidităţi utilizate, la rândul lor, pentru achiziţionarea de noi titluri de stat. Pentru bănci situaţia era mai mult decât confortabilă – cumpărau titluri de stat la un randament de circa 11,5%, iar apoi se împrumutau de la BNR la o dobândă de 10%. Dacă în alte condiţii băncile ar fi fost nevoite să crediteze economia reală, asumându-şi riscurile de rigoare, intrarea statului ca intermediar în circuitul finanţării de către BNR le-a adus profituri cu un efort minim. În acest timp, soldul creditului neguvernamental a început să se reducă, pentru prima dată în ultimii nouă ani (cele mai vechi date disponibile), semn că băncile au redus masiv creditarea.

Un alt cost ascuns al deficitului bugetar şi al datoriei publice este reprezentat de influenţa lor asupra ratingului de ţară, indicator orientativ pentru investitorii în căutare de oportunităţi de afaceri. Un nivel ridicat al datoriei publice (care se va reflecta în totalul datoriei externe, luată în considerare de agenţiile de rating), va creşte riscul de intrare în incapacitate de plată şi, prin urmare, probabilitatea acordării unui rating de ţară nefavorabil. Astfel, cheltuielilor statului le pot fi imputate şi investiţii străine care nu s-au concretizat şi a căror sumă sau impact este imposibil de cuantificat.

În concluzie, sumele cheltuite de stat generează nu doar costuri direct exprimate de datoria acumulată şi dobânzile asociate, ci şi costuri indirecte, rezultat al devierii resurselor dinspre sectoarele economice dovedite profitabile în piaţa liberă, spre cele vizate de stat.

 

Articolul a fost publicat iniţial pe site-ul Societăţii pentru Libertate Individuală

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here