A fi mic antreprenor în România este o adevărată aventură. Ea începe odată cu decizia de a avea mica ta afacere, din care speri că vei trăi decent şi vei munci cu drag pentru binele familiei tale. Aici se opreşte entuziasmul tău când porneşti la drum, pentru că, odată ce ai înfiinţat firma, proces care oricum durează câteva zile pe la Registrul Comerţului, şi remarci repede că singur nu prea poţi şi că ai nevoie de „cineva care ştie cum se face”, inevitabil dai piept cu statul. Dai piept cu acel stat care nu vrea ca tu să fii antreprenor şi care nu face nimic să te ajute în sensul ăsta, ba chiar îţi mai pune şi ceva piedici. Te arunci în birocraţia interminabilă şi începe războiul de uzură cu statul, care mereu câştigă, pentru că are mintea odihnită, începe războiul nervilor pe banii tăi şi timpul tău, tu eşti cel care plăteşte mereu şi statul încasează, dar nu face nimic de banii ăia.
Dar să începem cu începutul: înfiinţarea firmei
În ziua în care te-ai hotărât că vrei să devii antreprenor, începi prin a-ţi face ceva planuri, cum ar fi domeniul în care vrei să activezi, cam ce îţi trebuie şi, nu în ultimul rând, bugetul care, între noi fie vorba, mereu este destul de strâns, îl împarţi repede pe dotările necesare, amenajarea spaţiului unde vrei să funcţionezi, eventuala chirie şi ajungi la concluzia că te vei descurca. Greşit. Statul are altă părere, pe care tu nu o ştii, chiar dacă te informezi din toate părţile. Prima ,,părere“ pe care o are statul sunt nişte taxe pe la Registrul Comerţului. O altă „părere“ pe care statul o are despre tine este că eşti infractor. Da, infractor. Eşti infractor doar pentru că exişti în ţara asta, nu pentru că ai încălcat o lege. Te consideră infractor, şi pentru asta te pune să dai o declaraţie notarială la înfiinţarea firmei, conform căreia nu ai încălcat legea, mai exact, declaraţie notarială prin care să spui că îndeplineşti condiţiile prevăzute de lege pentru deţinerea calităţii de asociat sau asociat unic, după caz, în noua societate, la fel şi pentru calitatea de administrator. În total, îţi sunt necesare 15 hârtii la înfiinţare.
Trebuie să te înarmezi cu răbdare şi să alergi pe la notar (specimen de semnătură, declaraţia privind respectarea condiţiilor prevăzute de art. 17 din Legea 31/1990 pentru sediul social), bancă (depunere capital social), poştă (timbru fiscal de 4 lei), după caz – ANAF, Asociaţia de Proprietari (dacă sediul social este în apartament), Direcţia taxe şi impozite locale, Oficiul de Cadastru şi Publicitate, avocat (declaraţii privind calitatea de asociat şi administrator, act constitutiv – în măsura în care nu vor fi atestate de notar sau consilierii juridici de la ONRC, contra-cost).
După ce rezolvi cu alergătura de mai sus, deja ţi-a cam pierit cheful de antreprenoriat, s-au dus ceva bani destinaţi visului tău, dar te încăpăţânezi să mergi mai departe, pentru că ai văzut tu la TV cum s-au îmbogăţit unii pornind de jos. Fals, nu s-au îmbogăţit pornind de jos, ci făcând afaceri dubioase (cu statul), dar tu nu ştii asta deocamdată.
Astfel, prima încercare a micului antreprenor este înfiinţarea firmei. Dacă, după acest pas, entuziasmul nu a scăzut sub limita necesară continuării visului de antreprenor, statul are încă nenumărate surprize pentru tine. Aşadar, primul pas a fost făcut, după circa două săptămâni (maximum), te vezi cu firma înregistrată şi actele în mână. Ghidat de entuziasmul tău deja ştirbit de stat, te avânţi în căutarea spaţiului pentru a desfăşura activitatea propusă, asta presupunând că nu o faci la sediul social; majoritatea firmelor mici şi foarte mici (te regăsesti la foarte mici, aşa-i?) nu desfăşoară activitate la sediul social. Să presupunem că ai ales domeniul alimentaţiei publice (cel mai complicat!) şi ai găsit şi locul în care să-ţi deschizi magazinul mult visat, pe care îl vei face strălucitor şi căruia o să-i ataşezi şi o reclamă, că, deh!, aşa ai văzut tu prin alte părţi. Odată încheiat contractul de închiriere, afli că trebuie să te reîntorci la Registrul Comerţului pentru a declara punctul de lucru. Experienţa anterioară neplăcută cu Registrul te determină să nu prea vrei să o iei din nou de la capăt, dar statul nu te slăbeşte din strânsoare şi te pune să mai plăteşti o taxă pentru a demonstra că ai un contract de comodat cu cineva în spaţiul pe care îl vei folosi. Strângi din dinţi şi rezolvi şi această problemă, tot cu acel cineva care ştie cum se face, pentru ca tu să nu îţi prinzi urechile în atâtea hârtii şi cozi.
Buun, după altă săptămână şi alţi bani tăiaţi de la dotare (din bugetul strâns), te vezi şi cu un Certificat constatator în mână, în care scrie că ai înfiinţat un punct de lucru la adresa X şi desfăşori activitatea de alimentaţie publică – cod CAEN 5610. Gata, eşti în linie dreaptă cu amenajarea magazinului tău, l-ai zugrăvit frumos, l-ai aranjat cu aparatura necesară (fără elementele la care ai renunţat din cauza taxelor), ba chiar ai dat comandă de o reclamă luminoasă şi un mic banner, pe care intenţionezi să-l pui pe faţada magazinului, ca să ştie lumea că la tine găseşte cea mai bună mâncare. Dar statul apare cu un rânjet sfidător şi îţi spune că nu poţi să-ţi pui bannerul pe magazin şi nici reclama luminoasă, care nu are decât 1 m lungime şi 50 cm lăţime. De ce? Pentru că nu ai autorizaţie de construcţie. Dar nu construieşti nimic, cumperi reclama, iar bannerul se fixează în două şuruburi de tocul geamului. Ce dacă nu construieşti nimic?! Îţi trebuie autorizaţie. Aşa intri în altă lume, cea a autorizaţiilor. Primul lucru la care te gândeşti este să renunţi şi la banner, şi la reclamă, dar şansele tale de a fi remarcat de client scad dramatic. Aşa că începi demersurile pentru autorizaţia de construcţie. Primul lucru pe care îl afli este că îţi trebuie arhitect, da, arhitect, care să fie şi autorizat, dar şi asta costă. De la el mai afli că, după ce îţi face proiectul, îţi trebuie şi certificat de urbanism de la stat (primărie), dar şi contract cu o firmă de salubritate, care să-ţi aducă un container în care să arunci resturile de pe şantierul de construcţie. Vrei să-ţi iei tu Certificatul de urbanism de la primărie? Renunţă la idee, pentru că ai nevoie de o persoană care ştie cum se procedează. În caz contrar, dai de funcţionarul statului, care îţi dă informaţia cu linguriţa şi te întoarce din drum de fiecare dată sub pretextul că mai lipseşte o hârtie, despre care nu ţi-a spus data trecută. Abia după acest certificat obţii şi autorizaţia de construcţie, timp în care nu poţi să faci nimic, pentru că iei amendă şi, dacă ai ,,noroc“, te pune să dai jos tot ce ai făcut.
Nici nu ai deschis magazinul, dar te vezi prins într-un cerc vicios, din care nu poţi să ieşi decât dacă renunţi la banii pe care i-ai investit până acum, majoritatea pe hârtii fără valoare, toate impuse de stat, bani pe care i-ai muncit din greu. Singurul lucru care îţi mai trece prin cap este să faci cumva să-ţi recuperezi banii, după care să închizi tot şi să fugi departe de România.
Săptămâna viitoare, ne afundăm şi mai tare în birocraţie, dar şi mai mult în legătura cu statul. O săptămână bună să aveţi!
