Stephan Kinsella: Împotriva proprietăţii intelectuale

1
4183

Introducere
Împotriva proprietăţii intelectuale
Ediţia Laissez Faire Books (2012)
Stephan Kinsella

Laissez Faire Books a fost şi pentru mine, la fel cum a fost pentru mulţi alţi libertarieni, o sursă indispensabilă de cărţi şi informaţii în anii 1980 şi 1990. Îmi plăcea să răsfoiesc paginile minunatului său catalog, plin de recenzii şi sugestii informative. LFB a jucat un rol crucial în păstrarea şi răspândirea ideilor despre libertate şi economia sănătoasă înaintea apariției internetului. Aşadar, sunt onorat că LFB publică o versiune a monografiei mele.

Împotriva Proprietăţii Intelectuale a apărut ca articol destul de lung în Journal of Libertarian Studies în 2001, având acest titlu la sugestia Profesorului Hans-Hermann Hoppe, pe atunci editorul jurnalului. Titlul iniţial a fost „Legitimitatea Proprietăţii Intelectuale”, numele unei lucrări anterioare pe care am susţinut-o la Austrian Scholars Conference cu un an în urmă.[1] Se întâmpla doar acum 11 ani, dar atunci problema proprietăţii intelectuale (PI) nu prezenta prea mult interes în rândul libertarienilor. Era privită ca o problemă obscură şi insignifiantă, nu ca una din cele mai importante. Atenţia libertarienilor era îndreptată spre taxe, război, stat, războiul împotriva drogurilor, confiscarea activelor, reglementarea afacerilor, libertăţile civile şi aşa mai departe. Nu spre brevete şi drepturi de autor.

Şi eu credeam la fel. M-am interesat de această problemă în primul rând pentru că eram, încă din 1993, avocat practicant în domeniul brevetelor, iar argumentele elaborate de Ayn Rand în favoarea PI nu mă satisfăcuseră niciodată.[2] Amestecul ei ciudat de argumente utilitariste şi legate de proprietate îmi părea suspect. Includea argumente sinuoase pentru a demonstra de ce un brevet pe termen de 17 ani şi drepturi de autor pentru 70 de ani erau aproape corecte, şi de ce era echitabil ca primul sosit la biroul de brevete să primească un monopol pe care să îl poată folosi împotriva unui inventator independent care a întârziat doar o zi. Ştiam că abordarea randiană era greşită, dar presupuneam că trebuie să existe o metodă mai bună de a justifica drepturile de proprietate intelectuală. Aşa că am citit şi m-am gândit şi am încercat să îi dau de capăt. Într-un final, am concluzionat că brevetele şi drepturile de autor sunt lucruri complet etatiste şi derogări nejustificate de la drepturile de proprietate şi piaţă liberă. Aşa că am scris acel articol pentru a mi-l scoate din cap, iar apoi m-am ocupat de alte domenii mai interesante pentru mine, ca teoria drepturilor, teoria legală libertariană şi intersecţia dintre economia austriacă şi drept.

Dar statutul de singuratic într-ale PI era pe cale de a se schimba. Unii au început să simtă că problemele PI deveneau din ce în ce mai importante. Nevoia de a arunca o rază de lumină asupra brevetelor şi drepturilor de autor, până atunci lăsate în umbră şi în domeniul de expertiză al specialiştilor, devenea din ce în ce mai aparentă. Un semnal iniţial al acestei tendințe printre austro-libertarieni a fost faptul că Institutul Mises a distins „Împotriva proprietăţii intelectuale” cu premiul O.P. Alford III în 2002[3].

Apariţia internetului era motivul pentru care PI ieşea din conul de umbră. Internetul –­ informaţia digitală şi distribuirea de fişiere, reţelele sociale şi tehnologii asemănătoare precum celularele, trimiterea sms-urilor şi omniprezenţa camerelor video – prindea viteză şi devenea o uriaşă forţă socială. Devenea una din cele mai importante unelte în lupta contra etatismului şi pentru păstrarea şi extinderea libertatății şi prosperității umane. Din acest motiv a și fost atacat de către stat sub acoperirea luptei împotriva pornografiei, jocurilor de noroc, terorismului şi, în special, a pirateriei/încălcării drepturilor de autor.

Internetul a devenit cea mai mare maşină de copiat, acest lucru ducând la o creştere dramatică a încălcărilor drepturilor de autor, şi astfel a proceselor şi sancţiunilor aplicate în legătură cu ele. În acelaşi timp, ştiri despre persecuţii bazate pe drepturile de autor şocant de excesive, absurde şi revoltătoare erau comunicate instant prin intermediul internetului – studenţi şi mame singure date în judecată pentru milioane de dolari din cauza distriburii câtorva melodii. Aceste procese erau scoase din culise, utilizatorii internetului fiind puşi în gardă în legătură cu ele.

Abuzurile în legătură cu brevetele au crescut și odată cu dezvoltarea sectorului tehnic şi cu creşterea economică. Au început și ele să fie denunțate cu viteza luminii pe bloguri şi în fluxurile RSS. Între timp, producătorii tradiţionali de conţinut, mereu reticenţi la noile tehnologii care perturbă modelele confortabile de afaceri, au continuat să facă lobby pe lângă Congres pentru creșterea sferei și perioadelor de aplicabilitate a brevetelor şi a drepturilor de autor, a sancţiunilor pentru încălcarea legislației și a impunerii acestor hotărâri.[4] Efortul a culminat cu recentele propuneri de legislaţie anti-piraterie precum Stop Online Piracy Act (SOPA) şi Protect IP Act (PIPA), care au fost abandonate, cel puţin pentru moment, datorită unei istorice revolte pe internet.[5]

Din aceste motive, la jumătatea anilor 2000, libertarienii, libertarienii de stânga, libertarienii civili şi tineretul dependent de internet au devenit mult mai interesaţi de probleme de PI şi mult mai receptivi la argumente împotriva PI.[6] A crescut interesul pentru critici mai vechi împotriva PI, precum Benjamin Tucker, Wendy McElroy, Sam Konkin şi Tom Palmer, care au observat problemele brevetelor şi drepturilor de autor încă din perioada pre-internet.[7] Din ce în ce mai mulţi oameni scriu pe această problemă şi extind analizele precedente, printre ei fiind Sheldon Richman, Mike Masnik, Nina Paley, David Koepsell, Jeff Tucker şi alţii. În plus, mulţi economişti şi cercetători empirişti,[8] dintre care se remarcă Michele Boldrin şi David Levine, autori ai ineditei cărți „Împotriva Monopolului Proprietăţii Intelectuale”, şi-au exprimat pe baze empirice scepticismul față de aşa-zisele efecte pro-inovaţie ale brevetelor şi drepturilor de autor.[9]

De când am scris „Împotriva Proprietăţii Intelectuale” în 2001[10], atât eu cât şi alţii am scris destul de mult pe problema aşa-zisului drept de proprietate intelectuală, pe măsură ce acesta a devenit o ameninţare din ce în ce mai mare şi mai vizibilă pentru drepturile de proprietate, libertatea de exprimare şi internet. Lucrez la o nouă carte, intitulată „Copiază această carte”, unde iau în considerare argumentele, dovezile şi exemplele mai recente. Între timp, cititorii pot găsi utilă o listă a cărţilor şi discuţiilor care suplinesc argumentele aduse în cartea mea, pe care am compilat-o pe site-ul C4SIF „Împotriva Proprietăţii Intelectuale – Material suplinitor selectat” (1 Martie, 2012) și care va fi actualizată din când în când. Pentru mai multe informaţii vedeţi diferitele materiale pe care le găsiţi la http://www.c4sif.org/resources şi materialele care vor fi postate pe www.c4sif.org.

Prefaţă
Jeffrey A. Tucker
Ediţia Laissez Faire Books (2012)

Această monografie este considerată pe bună dreptate un clasic modern. Stephan Kinsella a făcut lumea libertariană să reconsidere fundamentele proprietății intelectuale.

Mises și Rothbard ne-au avertizat în legătură cu brevetele de invenţie, dar Kinsella merge mult mai departe. El argumentează că însăşi existenţa brevetelor de invenţie – şi a drepturilor de autor sau mărcilor înregistrate – este contrară pieţei libere. Toate acestea folosesc statul pentru a crea raritatea artificială a unor bunuri lipsite de raritate, folosind coerciţia într-un mod care este contrar drepturilor de proprietate şi libertăţilor contractuale.

Mulţi dintre cititorii acestei cărţi vor fi surprinși de rigoarea argumentului lui Kinsella. Digerarea lui ia timp, deoarece este foarte şocant la început. Dar Kinsella îşi susţine ideile cu o logică imbatabilă şi cu exemple care au o forţă de persuasiune copleşitoare.

La urma urmei, relevanţa acestui argument într-o epocă digitală nu poate fi supraevaluată. Statul lucrează cu producători privaţi monopolişti pentru a restricţiona inovaţia şi a împiedica progresul tehnologiei, în timp ce folosește coerciţia împotriva posibililor competitori şi împotriva consumatorilor. Chiar şi politica externă a SUA este afectată profund de confuzia largă asupra a ceea ce este legitim şi ceea ce este doar afirmat ca fiind proprietate.

Kinsella doreşte în locul acestui sistem cartelizat nici mai mult nici mai puţin decât o piaţă liberă, care nu nu are nimic în comun cu ceea ce se cheamă proprietate intelectuală astăzi. El argumentează că proprietatea intelectuală nu este o extensie a proprietăţii reale, ci doar o convenţie legală impusă de stat.

Puţine cărţi scrise în ultimele decenii au cauzat o asemenea regândire a fundamentelor. Este esenţial ca libertarienii să înţeleagă corect această problemă şi să cuprindă toate fațetele argumentelor. Cartea lui Kinsella reuşeşte chiar în acest sens – susţine imposibilitatea proprietăţii intelectuale mai riguros şi mai amănunţit decât orice s-a scris până acum, la dreapta, la stânga și între ele.


[1] “Împotriva Proprietăţii Intelectuale” a apărut prima oară ca parte a simpozionului Applications of Libertarian Legal Theory, publicat în Journal of Libertarian Studies 15, nr. 2 (Primăvara anului 2001); se baza pe “Legitimitatea Proprietăţii Intelectuale”, un articol prezentat la secţiunea de Drept şi Economie din cadrul Austrian Scholars Conference, Institutul Ludwig von Mises, Auburn, Alabama (Martie, 2000).

[2] Ayn Rand, “Patents and Copyrights”, în Capitalism: The Unknown Ideal (New York American Library, 1967), p. 133.
[3] http://mises.org/page/1475/Mises-Institute-Awards#Alford
[4] Vezi Kinsella, “The Mountain of IP Legislation”, C4SIF Blog (Nov. 24, 2010); Mike Masnick, “How Much Is Enough? We’ve Passed 15 ‘Anti-Piracy’ Laws In The Last 30 Years”, Techdirt (Feb. 15, 2012); și Timothy B. Lee, “Copyright enforcement and the Internet: we just haven’t tried hard enough?”, ars technica (Feb. 16, 2012). 1967), p. 133.
[5] Vezi, Kinsella, “SOPA is the Symptom, Copyright is the Disease: The SOPA wakeup call to ABOLISH COPYRIGHT,” The Libertarian Standard (Jan. 24, 2012). Pentru mai multe discuţii despre SOPA şi PIPA, vezi C4SIF.org şi Techdirt. Vezi de asemenea Kinsella, “Where does IP Rank Among the Worst State Laws?”, C4SIF Blog (Jan. 20, 2012), “Masnick on the Horrible PROTECT IP Act: The Coming IPolice State,” C4SIF Blog (June 2, 2012), “Copyrightand the End of Internet Freedom,” C4SIF Blog (May 10, 2011), “Patent vs.Copyright: Which is Worse?”, C4SIF Blog (Nov. 5, 2011).
[6] Vezi Kinsella, “The Death Throes of Pro-IP Libertarianism,” Mises Daily (July 28, 2010). Despre tineri şi internet, vezi de asemenea Kinsella, “‘We,The Web Kids’: Manifesto For An Anti-ACTA Generation”, C4SIF Blog (March 3, 2012).
[7] Vezi Kinsella, “The Origins of Libertarian IP Abolitionism”, Mises Economics Blog (April 1, 2011) şi “The Four Historical Phases of IP Abolitionism”, C4SIF Blog (April 13, 2011).
[8] Vezi diverse articole pe www.c4sif.org/resources.
[9] Vezi diverse articole pe www.c4sif.org/resources, şi Kinsella, “Yet Another Study Finds Patents Do Not Encourage Innovation”, Mises Economics Blog (July 2, 2009).
[10] În cartea „Împotriva Proprietăţii Intelectuale” folosesc uneori termenul “tangibil” pentru a indica resursele rare care pot fi subiectul drepturilor de proprietate. Hardy Bouillon argumentează că ar fi mai precis să ne concentrăm pe diferenţa dintre bunuri materiale şi imateriale decât pe bunuri tangibile şi intangibile, ca piatră de temelie a lucrurilor care pot face subiectul drepturilor de proprietate. După cum scrie Bouillon:

Deşi unii vorbesc exclusiv de bunuri tangibile şi intangibile, eu prefer să vorbesc despre bunuri materiale şi imateriale… Problema bunurilor materiale nu este dacă sunt tangibile, deoarece unele nu sunt. De exemplu, atomii şi multe alte materiale foarte mici nu sunt tangibile, sunt identificabile numai în mod indirect, dar asta nu ne împiedică să le numim materiale.

Hardy Bouillon, “O notă despre Proprietatea Intelectuală şi Externalităţi”, Mises Daily (27 Octombrie 2009), publicată iniţial în “Proprietate, Libertate şi Societate: Eseuri în Onoarea lui Hans-Hermann Hoppe (Jörg Guido Hulsmann & Stephan Kinsella, eds., Institutul Mises, 2009)

 

 ce-mark-author-supports-use-black-on-white-large

 

Împotriva proprietăţii intelectuale

Drepturile de proprietate:
Tangibile şi intangibile

Toţi libertarienii susţin drepturile de proprietate şi sunt de acord că drepturile de proprietate includ drepturi asupra resurselor tangibile. Aceste resurse includ bunuri imobiliare (reale) precum terenurile şi casele, şi bunuri mobiliare, precum scaunele, maşinile şi ceasurile [1]

Mai mult decât atât, toţi libertarienii susţin drepturile de proprietate asupra propriului corp. Aceste drepturi pot fi denumite „proprietate de sine” cât timp se are în vedere faptul că există o dispută dacă aceste drepturi de proprietate asupra trupului uman sunt alienabile în acelaşi fel în care drepturile asupra obiectelor externe, care pot face obiectul aproprierii originale, sunt alienabile.[2] În orice caz, practic toţi libertarienii susţin că toate resursele rare tangibile – apropriabile din natură sau prelucrate, imobile sau mobile, sau chiar propriile noastre corpuri – sunt supuse controlului, sau deţinute de indivizi specifici.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de obiectele tangibile (corporale) către cele intangibile, problema devine mai înceţoşată. Dreptul la imagine (legile împotriva defăimării) şi legile împotriva şantajului se referă, de exemplu, la lucruri evident intangibile. Mulţi libertarieni, deşi nu toţi, se opun legilor împotriva şantajului şi mulţi se opun ideii de drept la proprie imagine.[3]
Disputat este de asemenea şi conceptul de proprietate intelectuală (PI). Există drepturi individuale pentru creaţia intelectuală a persoanei, cum sunt invenţiile şi lucrările scrise? Ar trebui sistemul legislativ să protejeze asemenea drepturi? Mai jos voi rezuma legislaţia actuală din SUA în materie de proprietate intelectuală. Apoi voi studia diverse viziuni libertariene asupra drepturilor de proprietate intelectuală şi voi prezenta ceea ce eu consider a fi viziunea corectă.

Rezumatul legislaţiei drepturilor de proprietate intelectuală

Tipuri de proprietate intelectuală

Proprietatea intelectuală este un concept larg care acoperă mai multe tipuri de drepturi recunoscute legal, ce iau naştere din anumite tipuri de creativitate intelectuală, sau care au altfel legătură cu ideile.[4] Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi asupra bunurilor intangibile[5] – asupra ideilor, care sunt exprimate (ca în cazul drepturilor de autor) sau incluse în implementări practice (cum sunt brevetele de invenţie). Tom Palmer explică astfel: „Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi asupra ideilor, care sunt distincte de substratul material în care sunt exprimate.”[6] În sistemele legislative actuale, proprietatea intelectuală include în mod curent cel puţin drepturile de autor, mărcile înregistrate, brevetele de invenţie şi secretele comerciale.[7]

Drepturile de autor

Drepturile de autor sunt drepturi acordate autorilor de „lucrări originale”, cum sunt cărţile, articolele, filmele şi programele de calculator. Dreptul de autor oferă dreptul exclusiv de a reproduce opera, a pregăti opere derivate sau de a presta sau prezenta lucrarea în mod public.[8] Drepturile de autor protejează numai forma sau modul de exprimare al ideii, nu ideile care au stat la baza operei.[9]

Deşi dreptul de autor poate fi înregistrat pentru a obţine anumite avantaje legale, dreptul de autor nu trebuie să fie înregistrat pentru a exista. Mai degrabă, dreptul de autor apare în mod automat în momentul în care opera este „fixată” într-o „formă tangibilă de exprimare”, şi durează atât timp cât trăieşte autorul, plus 70 de ani, sau durează 95 de ani în cazul în care angajatorul deţine dreptul de autor.[10]

Brevetul de invenţie

Brevetul de invenţie reprezintă un drept de proprietate asupra invenţiilor, mai precis, asupra dispozitivelor sau proceselor care îndeplinesc o funcţie „utilă”.[11] Un model nou sau îmbunătăţit de cursă de şoareci este un exemplu de dispozitiv ce poate fi patentat. Brevetul de invenţie acordă în mod efectiv un monopol limitat inventatorului, pentru ca acesta să producă, folosească sau să îşi vândă invenţia. Cu toate acestea, brevetul acordă posesorului acestuia doar dreptul de a exclude (adică de a îi împiedica pe alţii să pună în aplicare invenţia brevetată); de fapt nu îi oferă deţinătorului brevetului dreptul de a folosi invenţia patentată.[12]

Nu toate inovaţiile sau descoperirile sunt patentabile. Curtea Supremă de Justiţie a SUA a identificat, de exemplu, trei categorii de lucruri care nu sunt patentabile, adică „legile naturii, fenomenele naturale şi ideile abstracte”[13]. Cu toate acestea, reducând ideile abstracte la un anumit tip de „aplicaţie practică”, adică „un rezultat util, concret şi tangibil”[14] permite brevetarea acestora. Brevetele SUA, din data de 8 iunie 1995, durează de la data emiterii până la 20 de ani de la data originală când a fost depusă aplicaţia[15] (durata anterioară era de 17 ani de la data emiterii).

Secretele comerciale

Un secret comercial constă în orice formulă confidenţială, dispozitiv sau informaţie care îi oferă posesorului un avantaj competitiv atât timp cât rămâne secret.[16] Un exemplu ar fi formula pentru a face Coca-Cola®. Secretele comerciale pot include şi informaţii care sunt prea abstracte pentru a fi protejate prin brevete, sau care nu sunt suficient de originale pentru a fi protejate de drepturile de autor (de exemplu, o bază de date despre cutremure sau o listă a clienţilor). Legislaţia în domeniul secretelor comerciale este folosită pentru a împiedica furtul acestora sau pentru a oferi despăgubiri în cazul unor asemenea furturi.[17] Secretele comerciale sunt protejate de legislaţia de la nivel statal, deşi unele legi recente de la nivel federal au fost aprobate pentru a preveni furtul secretelor comerciale.[18]

Protejarea secretelor comerciale este obţinută prin declararea unor detalii ale unui subiect ca secrete. Secretul comercial poate dura, în mod teoretic, un timp nelimitat, deşi divulgarea, ingineria inversă sau invenţia independentă îl pot distruge. Secretele comerciale pot proteja informaţii secrete şi procese, de exemplu compilaţiile de date sau hărţi care nu pot fi protejate prin drepturi de autor, şi de asemenea pot fi folosite pentru a proteja codul sursă a unui program (de calculator) care nu a fost divulgat sau care nu poate fi protejat prin brevet. Un dezavantaj al încrederii în protecţia oferită de secretele comerciale este faptul că un terţ independent, care inventează obiectul unui secret comercial al altei persoane, poate obţine un brevet asupra dispozitivului sau procesului respectiv şi poate să îl împiedice pe inventatorul original (deţinătorul secretului comercial) să folosească invenţia.

Marca înregistrată

Marca (înregistrată) este un cuvânt, o frază, un simbol sau un design folosit pentru a identifica sursa bunurilor sau serviciilor care sunt vândute, şi pentru a le distinge de alte bunuri sau servicii. De exemplu, Coca-Cola® este o marcă iar desenul care apare pe cutiile băuturilor răcoritoare le identifică ca produse ale acelei companii, distingându-le de cele ale competitorilor, precum Pepsi®. Legislaţia în domeniul mărcilor împiedică în primul rând încălcarea mărcii comerciale, ex. folosirea mărcilor „foarte similare” pentru a-ţi identifica propriile bunuri şi servicii. Spre deosebire de drepturile de autor şi brevetele, dreptul asupra mărcii poate dura pe o perioadă nelimitată dacă deţinătorul continuă să folosească acea marcă. Durata înregistrării federale a mărcilor este de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii pentru încă 10 ani.[19]

Alte drepturi legate de protecţia mărcilor includ drepturi împotriva atenuării/diluării mărcii[20], anumitor forme de cybersquatting [înregistrarea unui domeniu de internet cu numele unei mărci înregistrate în scopul de a face profit de pe urma notorietăţii acelei mărci – n. tr.],[21] şi diferite revendicări de „competiţie neloială”. Proprietatea intelectuală include şi recente inovaţii legale, precum masca de protecţie disponibilă pentru modele de circuite integrate (de semiconductori)[22], protecţia sui generis, similară cu drepturile de autor, pentru modele de cocă a navelor,[23] şi un propus drept sui generis asupra bazelor de date, sau colecţiilor de informaţii.[24]

În Statele Unite ale Americii, legea de la nivel federal guvernează în mod aproape exclusiv domeniul drepturilor de autor şi al brevetelor, deoarece Constituţia oferă Congresului puterea de a „promova progresul ştiinţelor şi artelor utile.”[25] În ciuda faptului că legea federală oferă brevete şi drepturi de autor, anumite aspecte, precum proprietatea asupra brevetelor, se bazează pe legea de la nivel statal, care tinde să fie destul de uniformă de la stat la stat. [26] În schimb, dreptul de proprietate asupra mărcilor comerciale acordat de legea federală, nefiind autorizat în mod explicit de Constituţie, se bazează pe clauze comerciale interstatale, astfel că acoperă doar mărcile pentru bunuri şi servicii din comerţul interstatal.[27] Mărcile comerciale oferite de legislaţia fiecărui stat încă există, deoarece nu au fost eliminate complet de legea federală, dar mărcile acordate la nivel federal tind să fie mai importante din punct de vedere comercial şi mai puternice. Secretele comerciale sunt protejate în mod general de legislaţia de la nivelul statului, nu de cea federală.[28]

Mulţi nespecialişti, inclusiv libertarieni, au un grad de înţelegere destul de scăzut a conceptelor şi legislaţiei proprietății intelectuale, şi de multe ori confundă drepturile de autor, mărcile comerciale şi brevetele. Se crede, destul de incorect, că în Statele Unite inventatorul care depune primul documentele la biroul de brevete are prioritate în faţa celor care depun mai târziu. Cu toate acestea, sistemul din Statele Unite este un sistem „primul care inventează”, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări, care au un sistem „primul care depune documentele”.[29]

Drepturile de proprietate intelectuală şi relaţia cu proprietatea tangibilă

După cum am observat mai sus, drepturile de proprietate intelectuală, cel puţin în privinţa brevetelor şi drepturilor de autor, pot fi considerate drepturi asupra unor obiecte ideale. Este important să subliniem că proprietatea asupra unei idei, sau asupra obiectelor ideale, oferă în mod efectiv posesorului drepturilor de proprietate intelectuală un drept de proprietate asupra tuturor întruchipărilor fizice ale acelei opere sau invenţii. Să luăm de exemplu o carte ce are drepturi de autor. Posesorul drepturilor de autor A are drept asupra obiectului ideal ce se află la bază, în cazul nostru cartea fiind doar o ipostază. Sistemul drepturilor de autor oferă lui A dreptul asupra structurii aşezării cuvintelor din carte; din această cauză, prin implicaţie, A are drept asupra tuturor instanțierilor corporale ale cărţii – de ex. un drept asupra tuturor versiunilor fizice ale cărţii, sau, cel puţin, asupra fiecărei cărţi din jurisdicţia sistemului legal care recunoaşte drepturile de autor.

Astfel, dacă A scrie un roman, el are drept de autor asupra „muncii” sale. Dacă el vinde o copie fizică a romanului către B, sub forma unei cărţi, atunci B deţine numai acea copie fizică a romanului; B nu deţine „romanul” însuşi, şi nu are dreptul de a face o copie a romanului, chiar folosindu-se de propria hârtie şi cerneală. Astfel, chiar dacă B deţine proprietatea asupra hârtiei şi a tiparului, el nu poate să îşi folosească proprietatea pentru a crea o altă copie a cărţii lui A. Doar A are dreptul de a copia cartea (copyright – drept de copiere).

De asemenea, dreptul de proprietate a lui A asupra unui brevet îi conferă dreptul de a opri un terţ din a folosi sau practica invenţia patentată, chiar dacă terţul s-ar folosi numai de proprietatea sa. În acest fel, dreptul lui A asupra unor obiecte ideale îi conferă un anumit grad de control – proprietate – asupra proprietăţii tangibile a altor persoane. Brevetul de invenţie şi dreptul de autor transferă în mod invariabil un drept parţial de proprietate asupra lucrurilor tangibile de la proprietarii lor naturali către inventatori şi artişti.

 

PERSPECTIVE LIBERTARIENE ASUPRA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

Spectrul

Perspectivele libertariene asupra proprietăţii intelectuale se întind de la suportul complet pentru cea mai mare gamă de proprietate intelectuală imaginabilă, până la opoziţia completă împotriva drepturilor de proprietate intelectuală. Cea mai mare parte a discuţiilor despre proprietatea intelectuală se referă la brevete şi drepturi de autor; după cum am discutat mai sus, mărcile comerciale şi secretele comerciale sunt mai puţin problematice. De aceea, acest articol se concentrează în mod deosebit asupra legitimităţii brevetelor şi drepturilor de autor.

Argumentele pro-proprietate intelectuală pot fi divizate în argumentele drepturilor naturale şi argumente utilitariste. Susţinătorii libertarieni a proprietăţii intelectuale tind să adopte prima justificare.[30] De exemplu, printre libertarienii susţinători ai drepturilor naturale, sau care cel puţin nu sunt explicit utilitarişti, se numără, de la cel mai extrem până la cel mai moderat, Galambos, Schulman şi Rand.[31] Printre precursorii libertarienilor moderni, Spooner şi Spencer susţin amândoi proprietatea intelectuală pe motive morale sau ţinând de drepturile naturale.[32]

Conform viziunii bazate pe drepturile naturale împărtăşite de unii libertarieni, creaţiile minţii umane sunt îndreptăţite să beneficieze de protecţie la fel ca proprietatea tangibilă. Amândouă sunt rezultatul muncii şi minţii cuiva. Deoarece omul își deţine propria muncă, el are

„un drept natural asupra fructelor muncii sale. Conform acestei perspective, așa cum cineva are dreptul asupra culturilor pe care le plantează, la fel are dreptul asupra ideilor pe care le generează şi asupra artei pe care o produce.”[33]

Această teorie se bazează pe noţiunea conform căreia omul îşi deţine în proprietate propriul corp şi munca acestuia şi, drept urmare, fructele acestora, inclusiv „creaţiile” intelectuale. Un individ creează un sonet, un cântec, o sculptură, folosindu-şi munca şi corpul. Drept urmare el este îndreptăţit să „deţină” aceste creaţii, deoarece ele au rezultat din alte lucruri pe care el le „deţine”.

De asemenea există argumente utilitariste în favoarea proprietății intelectuale. Judecătorul federal Richard Posner este un proeminent susţinător utilitarist (deşi nu libertarian) al drepturilor de proprietate intelectuală.[34] Dintre libertarieni, anarhistul David Friedman analizează şi se pare că susţine proprietatea intelectuală pe baze „legale şi economice”,[35] sau un cadru instituţional utilitarist. Argumentul utilitarist presupune că noi ar trebui să alegem politici şi legi care maximizează „bogăţia” sau „utilitatea”. În legătură cu drepturile de autor şi brevetele, există ideea conform căreia mai multe creaţii artistice şi „inovaţii” corespund, sau duc la, mai multă bogăţie. Bunurile publice şi efectele consumatorilor neplătitori (free-rider) reduc astfel avuţia sub nivelul său optim, de ex. mai jos decât avuţia obţinută dacă ar exista o legislaţie a proprietății intelectuale adecvată asupra cărţilor. Astfel, avuţia este optimizată, sau cel puţin crescută, prin acordarea drepturilor de autor şi monopolurilor brevetelor de invenţie, care încurajează autorii şi inventatorii să creeze şi să inventeze.[36]

Pe de altă parte, există o lungă tradiţie a opoziţiei față de brevetele de invenţie şi drepturile de autor. Dintre oponenţii moderni îi amintim pe Rothbard, McElroy, Palmer, Lepage, Bouckaert şi subsemnatul.[37] Benjamin Tucker de asemenea s-a opus viguros proprietăţii intelectuale într-o dezbatere din secolul XIX dintr-o publicaţie individualistă şi anarhistă intitulată Liberty.[38] Aceşti comentatori au scos în evidenţă multe probleme ale argumentelor utilitariste convenţionale şi ale argumentelor dreptului natural, oferite pentru a justifica drepturile de proprietate intelectuală. Acestea şi alte deficienţe ale argumentelor pro-proprietate intelectuală sunt analizate mai jos.

Apărarea utilitaristă a proprietăţii intelectuale

Apărătorii proprietăţii intelectuale susţin de cele mai multe ori acest concept pe baze utilitariste. Utilitariştii susţin că „scopul” de a încuraja creşterea inovaţiilor şi a creativităţii justifică acele „mijloace” aparent imorale care restricţionează libertatea indivizilor de a-şi folosi proprietatea fizică aşa cum consideră ei de cuviință. Dar sunt trei probleme fundamentale în încercarea de a justifica orice drept sau lege strict din punct de vedere utilitarist.

În primul rând, să presupunem că avuţia sau utilitatea poate fi maximizată prin adoptarea anumitor reguli legale; „dimensiunea feliei” a crescut. Chiar şi în această situaţie, nu se demonstrează că aceste reguli sunt justificate. De exemplu, cineva poate argumenta că utilitatea netă este sporită prin redistribuirea a jumătate din avere de la cei mai bogaţi 1% oameni din societate către cei mai săraci 10%. Dar chiar dacă furtul proprietăţii lui A şi oferirea acesteia lui B creşte bunăstarea lui B mai mult decât o diminuează pe a lui A (dacă o asemenea comparaţie ar putea fi vreodată făcută), asta nu înseamnă că furtul proprietăţii lui A este justificat. Maximizarea bunăstării nu este scopul legii; mai degrabă scopul acesteia este justiţia – să ofere fiecărui om ceea ce merită. [39] Chiar dacă bunăstarea generală este crescută datorită legilor ce reglementează proprietatea intelectuală, nu decurge logic că acest rezultat dezirabil justifică folosirea violenţei împotriva dreptului unui individ de a-şi folosi proprietatea aşa cum consideră de cuviinţă.

În plus faţă de problemele etice, utilitarismul nu este coerent. Implică în mod necesar efectuarea unor comparaţii interpersonale ilegitime între utilităţile oamenilor, ca atunci când „costurile” legislaţiei din domeniul proprietăţii intelectuale ar putea fi scăzute din „beneficiile” acesteia pentru a determina dacă asemenea legi oferă un beneficiu net. [40]

Dar nu toate evaluările au un preţ de piaţă; de fapt niciuna nu are. Mises a demonstrat că, nici măcar în cazul bunurilor care au un preţ de piaţă, preţul nu serveşte măsurării valorii bunului.[41]

 
În ultimul rând, chiar dacă lăsăm deoparte problemele comparării utilităţii la nivel interpersonal şi problema legitimităţii redistribuţiei şi ne continuăm analiza, nu este deloc clar dacă legislaţia proprietăţii intelectuale duce la o schimbare – fie creştere, fie descreştere – a avuţiei generale.[42] Este discutabil dacă drepturile de autor şi brevetele chiar sunt necesare în vederea încurajării producţiei de lucrări creative şi inovaţii, sau dacă beneficiile suplimentare constând în inovaţii sunt mai mari decât costurile imense ale sistemului proprietăţii intelectuale. Studiile econometrice nu arată în mod concludent câştiguri nete la nivelul avuţiei. Poate că ar fi existat chiar mai multe inovaţii dacă nu ar fi existat brevetele; poate că mai mulţi bani ar fi fost disponibili pentru cercetare şi dezvoltare dacă nu ar fi fost cheltuiţi pe brevete şi procese. Este posibil ca organizaţiile să aibă un stimulent şi mai mare să inoveze dacă nu s-ar baza pe un monopol de 20 de ani.[43]

Cu siguranţă există costuri ale sistemului de brevete. După cum am observat mai sus, brevetele pot fi obţinute numai pentru aplicaţiile „practice” ale ideilor, nu pentru idei abstracte sau teoretice. Acest lucru duce la deturnarea resurselor alocate cercetării şi dezvoltării teoretice.[44] Nu este evident dacă societatea este mai câştigată cu relativ mai multe invenţii practice şi relativ mai puţină cercetare şi dezvoltare teoretică. În plus, multe invenţii sunt brevetate în scopuri defensive, acest lucru alimentând salariile avocaţilor specializaţi în brevete şi taxele oficiilor de invenţii. Aceste cheltuieli nu ar fi necesare dacă nu ar exista brevetele. În lipsa legislaţiei brevetelor, de exemplu, companiile nu ar cheltui banii în vederea obţinerii şi apărării împotriva brevetelor complet ridicole după cum sunt cele din Anexă. Pur şi simplu nu a fost demonstrat că proprietatea intelectuală duce la câştiguri nete în avuţie. Dar nu ar trebui ca cei care susţin folosirea forţei împotriva proprietăţii altora să satisfacă această nevoie de dovezi?

Trebuie să ne amintim că, atunci când susţinem anumite drepturi şi legi şi chestionăm legitimitatea acestora, de fapt cercetăm legitimitatea şi etica folosirii forţei. Să întrebi dacă o lege ar trebui să fie adoptată sau să existe înseamnă să întrebi: este corect să foloseşti forţa împotriva anumitor oameni în anumite circumstanţe? Nu este de mirare că analiza maximizării avuţiei nu răspunde la această întrebare. Analiza utilitaristă este complet confuză şi falimentară: să vorbeşti despre creşterea dimensiunii „plăcintei” este eronat din punct de vedere metodologic; nu există dovezi clare că dimensiunea plăcintei creşte cu ajutorul drepturilor de proprietate intelectuală. Mai mult decât atât, creşterea plăcintei nu justifică folosirea violenţei împotriva proprietăţii legitime a altora. Din aceste motive, apărarea pe baze utilitariste a proprietăţii intelectuale este neconvingătoare.

Câteva probleme ale drepturilor naturale

Alţi susţinători libertarieni ai proprietăţii intelectuale argumentează că anumite idei ar trebui să beneficieze de protecţie la fel ca drepturile de proprietate deoarece sunt create. Ayn Rand a susţinut drepturile de autor şi brevetele de invenţie ca „implementarea legală a tuturor drepturilor de proprietate: dreptul unui om asupra produselor minţii sale”.[45] Pentru Rand drepturile de proprietate intelectuală sunt, într-un anumit sens, răsplata pentru munca productivă. Este cât se poate de corect ca beneficiile de pe urma creaţiei să revină creatorului. Din acest motiv ea se opune drepturilor de autor şi brevetelor de invenţie perpetue – deoarece urmaşii nenăscuţi încă ai creatorului original nu sunt direct responsabili de creaţia muncii strămoşilor lor.

O problemă a abordării bazate pe creaţie este că în mod invariabil protejează numai anumite tipuri de creaţii – cu excepţia cazului în care fiecare idee utilă pe care cineva o are este supusă drepturilor de proprietate (mai multe despre acest lucru mai jos). Dar această distincţie între ce poate fi protejat şi ce nu este în mod necesar arbitrară. De exemplu, adevărurile filosofice, matematice sau ştiinţifice nu pot fi protejate de legislaţia actuală pe motiv că relaţiile sociale şi comerţul s-ar opri complet dacă fiecare idee nouă, adevăr filosofic şi altele asemenea lor ar fi considerate proprietatea exclusivă a creatorilor lor. Din acest motiv, brevetele pot fi obţinute numai pentru aşa-numitele „aplicaţii practice” ale ideilor, dar nu pentru ideile abstracte sau teoretice. Rand este de acord cu acest tratament disparat, în încercarea de a distinge între descoperirile nebrevetabile şi invenţii brevetabile. Ea argumentează că o „descoperire ştiinţifică sau filosofică identificând o lege a naturii, un principiu sau un fapt din realitate necunoscut înainte” nu este creată de către descoperitorul său.

Dar distincţia dintre creaţie şi descoperire nu este nici clară, nici riguroasă.[46] Nu este clar nici de ce o asemenea distincţie, chiar dacă ar fi clară, ar fi relevantă din punct de vedere etic în definirea drepturilor de proprietate. Nimeni nu creează materia; doar o manipulează în concordanţă cu legile fizicii. În acest sens, nimeni nu creează de fapt nimic. Doar rearanjează materia în noi aranjamente şi modele. Un inginer care inventează o nouă cursă de şoareci a rearanjat părţile existente pentru a îndeplini o funcţie care nu era îndeplinită înainte. Alţii care învaţă acest aranjament pot de asemenea să facă o cursă de şoareci îmbunătăţită. Cu toate acestea cursa de şoareci doar respectă legile naturii. Inventatorul nu a inventat materia din care cursa de şoareci este construită, nici legile folosite pentru a o face să funcţioneze.

În mod similar, „descoperirea” de către Einstein a relaţiei E=mc2, odată cunoscută de către alţii, le permite să manipuleze materia într-un mod mai eficient. Fără Einstein, sau fără eforturile inventatorului, alţii ar fi rămas ignoranţi în legătură cu anumite legi cauzale, sau cu moduri în care materia poate fi manipulată şi utilizată. Atât inventatorul cât şi teoreticianul efectuează un efort mental creativ pentru a produce idei noi şi folositoare. Cu toate acestea unul este răsplătit, iar celălalt nu. Într-un caz recent, inventatorul unei noi modalităţi de a calcula un număr ce reprezintă cel mai scurt drum între două puncte – o tehnică extrem de folositoare – nu a primit protecţia oferită de brevet deoarece era „doar” un algoritm matematic. [47] Dar este complet arbitrar şi injust să îi răsplăteşti pe inventatorii de lucruri practice şi pe producătorii de divertisment, precum un inginer sau un compozitor, şi să laşi cercetarea teoretică şi pe cercetătorii din domeniile matematicii şi filosofiei nerăsplătiţi. Distincţia este în mod inerent vagă, arbitrară şi necinstită.

Mai mult decât atât, adoptarea unui termen limitat pentru drepturile de proprietate intelectuală, în loc de un drept perpetuu, necesită de asemenea nişte reguli arbitrare. De exemplu, brevetele de invenţie durează 20 de ani de la data depunerii documentaţiei, pe când drepturile de autor, în cazul autorilor individuali, durează 70 de ani după moartea autorului. Nimeni nu poate susţine în mod serios că un termen de 19 ani pentru un brevet este prea scurt şi că unul de 21 de ani este prea lung, la fel cum nu poate fi clasificat preţul actual al unui litru de lapte este prea scăzut sau prea ridicat.

De aceea, o problemă în abordarea bazată pe drepturile naturale pentru a valida proprietatea intelectuală este aceea că implică în mod necesar distincţii arbitrare în legătură cu ce clase de creaţii merită protecţie şi în legătură cu lungimea perioadei de protecţie.

Desigur că o metodă de a evita această dificultate este să susţii că totul este protejabil prin proprietate intelectuală cu un termen de validitate perpetuu (infinit). De exemplu Spooner[48] susţine drepturi perpetue pentru brevete de invenţie şi drepturi de autor. Schulman susţine un concept mai larg în legătură cu ideile sau creaţiile ce pot fi protejate prin intermediul proprietăţii intelectuale. El susţine drepturi de proprietate denumite „drepturi de logos” pentru orice „logos” pe care cineva îl creează. Logos reprezintă „identitatea materială” sau modelul de identificare a unor lucruri create. Deţinătorul unui logos ar urma să deţină ordinea sau modelul informaţional impus sau observat în anumite substanţe materiale.

Cel mai radical susţinător al proprietăţii intelectuale este Andrew Joseph Galambos ale cărui idei, în măsura în care le înţeleg eu, frizează absurdul.[49] Galambos credea că omul are drepturi de proprietate asupra propriei sale vieţi (proprietate primară) şi în toate „derivaţiile non-procreative ale vieţii sale”.[50] Din moment ce „primele derivate” ale vieţii unui om sunt gândurile şi ideile sale, gândurile şi ideile reprezintă „proprietate primară”. Din moment ce acţiunea se bazează pe proprietate primară (ideile), acţiunile sunt deţinute în proprietate de asemenea; acest lucru este definit ca „libertate”. Derivatele secundare, precum pământul, televizoarele şi alte bunuri tangibile, sunt produse prin intermediul ideilor şi al acţiunii. Astfel, drepturile de proprietate asupra lucrurilor tangibile sunt retrogradate pe un loc doi, în comparaţie cu statutul „primar” al proprietăţii asupra ideilor. (Până şi Rand a ridicat odată statutul brevetelor de invenţie peste drepturile de proprietate asupra bunurilor tangibile, în bizara sa noţiune conform căreia „brevetele de invenţie se află în centrul drepturilor de proprietate”.[51] Putem crede cu adevărat că nu erau respectate drepturile de proprietate înainte de anii 1800, atunci când drepturile în privinţa brevetelor au devenit sistematizate?)

Conform relatărilor, Galambos şi-a urmat ideile până la consecinţe ridicole, susţinând un drept de proprietate asupra propriilor idei şi cerând studenţilor să nu le repete;[52] punea câte o monedă într-o casetă de fiecare dată când folosea termenul de „libertate”, ca un semn de respect al drepturilor de autor ale descendenţilor lui Thomas Paine, presupusul „inventator” al cuvântului „libertate”; şi-a schimbat şi numele din Joseph Andrew Galambos (probabil Jr.) în Andrew Joseph Galambos, pentru a evita încălcarea drepturilor tatălui său asupra numelui.[53]

Prin lărgirea domeniului proprietăţii intelectuale, şi prin creşterea duratei sale pentru a evita efectuarea unor distincţii arbitrare precum cele randiene, absurditatea şi nedreptatea cauzate de proprietatea intelectuală devine şi mai pronunţată (după cum ne-a demonstrat Galambos). Şi prin extinderea duratei brevetelor de invenţie şi drepturilor de autor la infinit, generaţiile viitoare vor fi sufocate de restricţiile din ce în ce mai mari impuse asupra proprietăţii lor. Nimeni nu va putea să construiască – sau măcar să folosească – un bec incandescent, fără a obţine permisiunea de la moştenitorii lui Edison. Nimeni nu va putea să îşi construiască o casă fără a obţine permisiunea urmaşilor primului om preistoric care şi-a părăsit peştera şi a construit o colibă. Nimeni nu ar putea folosi o varietate de tehnici, substanțe chimice, sau tratamente salvatoare de vieţi fără a obţine permisiunea de la diverşi descendenţi bogaţi şi norocoşi. Nimeni nu ar putea să fiarbă apa pentru a o purifica, sau să folosească murarea pentru a-şi păstra mâncarea, dacă nu obţine licenţă de la inventatorii (sau urmaşii îndepărtaţi) originali ai acestor tehnici.

Asemenea drepturi nelimitate asupra obiectelor ideale ar reprezenta o ameninţare serioasă a drepturilor de proprietate asupra bunurilor tangibile şi ar ameninţa să le copleşească. Toate modurile de a folosi proprietatea tangibilă ar ajunge să fie imposibile, deoarece orice posibilitate imaginabilă de a folosi proprietatea, orice acţiune ar încălca unul din milioanele de drepturi de proprietate intelectuală din trecut, iar rasa umană ar muri prin înfometare. Dar, după cum bine a observat Rand, oamenii nu sunt fantome; avem o parte spirituală, dar avem şi una materială.[54] Orice sistem care duce dreptul asupra ideilor la asemenea extreme încât anulează drepturile în bunuri tangibile este, evident, nepotrivit pentru oameni în carne şi oase. Nici un om nu poate trăi în conformitate cu o asemenea viziune nerestricţionată asupra proprietăţii intelectuale. Ceilalţi susţinători ai proprietăţii intelectuale îşi justifică susţinerea prin limitarea domeniului de aplicare sau a termenilor proprietăţii intelectuale, adoptând astfel distincţiile arbitrare din punct de vedere etic expuse mai sus.

O problemă mai importantă pentru viziunea bazată pe drepturi naturale asupra proprietăţii intelectuale se regăseşte în accentul nejustificat pus pe „creaţie”, în loc de raritate, ca sursă a drepturilor de proprietate, după cum vom vedea mai jos.

Proprietatea intelectuală şi drepturile de proprietate

Proprietate şi raritate

Să ne dăm un pas înapoi şi să privim din nou la ideea drepturilor de proprietate. Libertarienii cred în drepturile de proprietate asupra bunurilor (resurselor) tangibile. De ce? Care e caracteristica bunurilor tangibile care le face subiectul drepturilor de proprietate? De ce sunt bunurile tangibile deţinute în proprietate?

Cu puţină reflecţie vom vedea că raritatea acestor bunuri – faptul că poate exista un conflict între mai mulţi actori umani asupra acestor resurse – este ceea ce face posibilă deţinerea în proprietate. Chiar posibilitatea de conflict asupra unei resurse o transformă într-una rară, dând naştere nevoii de reguli etice care să guverneze utilizarea sa. Astfel, fundamentul social şi funcţia etică a drepturilor de proprietate este aceea de a împiedica conflictul interpersonal asupra resurselor limitate.[55] După cum scrie Hoppe:

„[D]oar ca urmare a existenţei rarităţii a existat vreodată problema formulării legilor morale; atâta timp cât bunurile sunt supra-abundente (bunuri „gratuite”), nu este posibil nici un conflict asupra folosirii acelor bunuri şi nu este nevoie de o acţiune coordonată. Astfel, rezultă că orice etică, corect concepută, trebuie să fie formulată ca o teorie a drepturilor de proprietate (i.e. o teorie a alocării drepturilor de control exclusiv asupra unor mijloace rare), deoarece doar atunci este posibilă evitarea unui conflict altfel inevitabil şi nerezolvabil.”[56]

Alţii care recunosc importanţa rarităţii în definirea drepturilor de proprietate sunt Plant, Hume, Palmer, Rothbard şi Tucker.[57]

Astfel, natura conţine lucruri care sunt din punct de vedere economic rare. Faptul că utilizez un astfel de obiect se află în relaţie conflictuală cu (adică exclude) utilizarea acelui obiect de către tine, şi viceversa. Funcţia drepturilor de proprietate este de a preveni conflictele interpersonale din cauza resurselor rare, prin alocarea proprietăţii exclusive a resurselor către indivizi specifici (proprietari). Pentru a îndeplini această funcţie, drepturile de proprietate trebuie să fie vizibile şi juste. În mod clar, pentru ca indivizii să evite folosirea proprietăţii deţinute de alţii, graniţa proprietăţii şi dreptul de proprietate trebuie să fie obiective (inter-subiectiv verificabile); trebuie să fie vizibile.[58] Din acest motiv drepturile de proprietate trebuie să fie obiective şi lipsite de ambiguitate. Cu alte cuvinte, „gardurile bune fac vecini buni”.[59]

Drepturile de proprietate trebuie să fie demonstrabile în mod just, la fel cum trebuie să fie şi vizibile, deoarece nu pot împlini funcţia de a preveni conflictele decât dacă sunt acceptate ca juste de către cei afectaţi de aceste reguli.[60] Dacă drepturile de proprietate sunt alocate pe nedrept, sau luate cu forţa, atunci e ca şi cum nu ai avea drepturi de proprietate deloc; avem iarăși doar o situaţie de putere contra dreptate, i.e. situaţia de dinaintea apariţiei drepturilor de proprietate. Dar, așa cum recunosc libertarienii, urmând exemplul lui Locke, doar primul ocupant sau primul utilizator al unei asemenea proprietăţi poate fi proprietarul ei natural. Doar regula aproprierii de către primul ocupant furnizează o metodă obiectivă, etică şi non-arbitrară de alocare a proprietăţii asupra resurselor rare.[61]

Atunci când drepturile de proprietate asupra mijloacelor rare sunt alocate conform regulii de apropriere a primului ocupant, graniţele proprietăţii sunt vizibile, iar alocarea este demonstrabil justă. Conflictele pot fi evitate cu asemenea drepturi de proprietate deoarece terţii pot vedea, şi astfel evita, graniţa proprietăţii şi vor fi motivaţi să facă asta deoarece alocarea este justă şi corectă.

Dar este cu siguranţă clar că, luând în considerare originea, justificarea şi funcţia drepturilor de proprietate, ele sunt aplicabile doar asupra resurselor rare. Dacă eram în Grădina Edenului unde pământul şi alte bunuri erau de o abundență infinită, nu exista raritate şi, drept urmare, nu aveam nevoie de reguli privind proprietatea; conceptul de proprietate ar fi golit de sens. Ideea de conflict şi ideea de drepturi nici măcar nu ar apărea. De exemplu, faptul că tu îmi iei maşina de tuns iarba nu m-ar priva de ea dacă aş putea să fac să apară alta într-o clipită. Luarea maşinii de tuns iarba nu ar fi „furt” în aceste circumstanţe. Drepturile de proprietate nu sunt aplicabile lucrurilor care sunt infinit de abundente, deoarece nu poate exista un conflict asupra acestor lucruri.

Astfel, drepturile de proprietate trebuie să aibă limite obiective și distincte, şi trebuie să fie alocate în conformitate cu regula aproprierii originale. Mai mult decât atât, drepturile de proprietate se pot aplica doar asupra resurselor rare. Problema drepturilor de proprietate intelectuală este că obiectele ideale protejate de aceste drepturi nu sunt rare; şi asemenea drepturi de proprietate nu sunt, şi nu pot fi, după cum vom vedea mai jos, alocate în concordanţă cu regula aproprierii originale.

Raritatea şi ideile

La fel ca maşina de tuns iarba ce se poate reproduce în mod magic, ideile nu sunt rare. Dacă eu inventez o tehnică pentru recoltarea bumbacului, folosirea acestei tehnici de către tine nu o va lua din proprietatea mea. Eu voi deţine în continuare tehnica (şi bumbacul). Utilizarea tehnicii de către tine nu exclude utilizarea ei de către mine; am putea amândoi să folosim tehnica mea pentru a recolta bumbac. Nu există raritate economică, şi nici posibilitatea unui conflict ca urmare a utilizării unei resurse rare. Astfel, nu este nevoie de exclusivitate.

De asemenea, dacă tu copiezi o carte pe care am scris-o, voi continua să am cartea originală (tangibilă) şi voi „avea” în continuare şi modelul de aranjare a cuvintelor care constituie cartea. Astfel, operele de autor nu sunt rare precum un teren sau o maşină. Dacă îmi iei maşina, eu nu o voi mai avea. Dar dacă îmi „iei” modelul unei cărţi şi îl vei folosi în vederea creării propriei tale cărţi fizice, voi continua să deţin copia mea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru invenţii sau pentru orice alt „model” sau informaţie pe care cineva o creează sau o are. După cum a scris Thomas Jefferson – care a fost inventator, precum şi primul Examinator al Brevetelor în SUA – „Cel care primeşte o idee de la mine, primeşte instrucţiuni fără să le scadă pe ale mele; la fel cum cineva care îşi aprinde lumânarea, primeşte lumină fără să mă lase în întuneric pe mine”.[62] Din moment ce folosirea ideii unei alte persoane nu o deposedează pe acea persoană de folosinţa ei, nu este posibil nici un conflict asupra folosirii acesteia; astfel, ideile nu reprezintă candidaţi pentru drepturile de proprietate. Chiar şi Rand a recunoscut că „proprietatea intelectuală nu poate fi consumată”.[63]

Ideile nu sunt în mod natural rare. Cu toate acestea, prin recunoaşterea unui drept asupra unui obiect ideal, cineva creează raritate acolo unde nu exista. După cum explică Arnold Plant:

„Este o ciudăţenie a dreptului de proprietate asupra brevetelor de invenţie (şi a drepturilor de autor) faptul că ele nu apar din raritatea obiectelor care sunt apropriate. Ele nu sunt o consecinţă a rarităţii. Ele sunt creaţia deliberată a legii şi, în timp ce instituţia proprietăţii private ne face să economisim bunurile rare, ducând … la utilizarea lor „în cel mai bun mod cu putinţă”, drepturile de proprietate asupra brevetelor de invenţie şi drepturile de autor fac posibilă crearea unei rarităţi a produselor apropriate, care nu ar putea fi menţinută în alt mod.”[64]

Bouckaert susţine că raritatea naturală este cea care dă naştere nevoii drepturilor de proprietate, şi că legislaţia din domeniul proprietăţii intelectuale este cea care creează o raritate artificială, nejustificabilă. După cum afirmă:

„Raritatea naturală este cea care apare din relaţia omului cu natura. Raritatea este naturală atunci când este posibil să ţi-o imaginezi înaintea oricărui om, instituţie sau aranjament contractual. Raritatea artificială, pe de altă parte, este rezultatul unor asemenea aranjamente. Raritatea artificială cu greu poate servi drept justificare pentru cadrul juridic care cauzează acea raritate. Un asemenea argument ar fi complet circular. Din contră, raritatea artificială este cea care are nevoie de o justificare.”[65]

Astfel, Bouckaert susţine că „doar entităţile naturale rare asupra cărora se poate exercita control fizic sunt candidaţi pentru” protecţia oferită de adevăratele drepturi de proprietate.[66] Pentru obiectele ideale, singura protecţie posibilă este cea care poate fi asigurată prin drepturi personale, i.e. contracte (mai multe despre acest subiect mai jos).[67]

Doar resursele tangibile rare pot face obiectul conflictului interpersonal, deci doar pentru ele drepturile de proprietate sunt aplicabile. Astfel, brevetele de invenţie şi drepturile de autor sunt monopoluri nejustificabile acordate de către legislaţie. Nu este surprinzător faptul că, după cum notează Palmer, „privilegiul monopolului şi cenzura stau, din punct de vedere istoric, la rădăcina brevetelor şi a drepturilor de autor.”[68] Acest privilegiu monopolist creează o raritate artificială acolo unde nu exista înainte.

Să ne amintim că drepturile de proprietate intelectuală le dau creatorilor de modele (patterns) drepturi parţiale de control – proprietate – asupra proprietăţii tangibile a tuturor celorlalţi. Creatorul unui model are proprietate parţială asupra proprietăţii tuturor celorlalţi, datorită dreptului său de proprietate intelectuală, deoarece el poate să le interzică acestora să efectueze anumite acţiuni cu proprietatea lor. De exemplu autorul X poate să îi interzică unui terţ, să spunem Y, să inscripţioneze un anumit model al cuvintelor pe propria pagină şi cu ajutorul propriei cerneli.

Aceasta înseamnă că, printr-o exprimare originală a ideilor, prin gândirea şi înregistrarea unui model original de aranjare a informaţiei, sau prin descoperirea unui nou mod de a-și folosi proprietatea (o reţetă), creatorul proprietăţii intelectuale devine instant, în mod magic, proprietar parţial asupra proprietăţii altora. Are un cuvânt de spus în legătură cu ce pot face alţii cu proprietatea lor. Drepturile de proprietate intelectuală modifică status quo-ul prin redistribuirea proprietăţii de la indivizii unei clase (posesorii lucrurilor tangibile) către indivizii altei clase (autori şi inventatori). Astfel, la o primă vedere, legislaţia proprietăţii intelectuale încalcă sau „ia” proprietatea de la cei care deţin bunuri tangibile, prin transferarea parţială a drepturilor de proprietate către autori şi inventatori. Această invazie şi redistribuire a proprietăţii trebuie justificată pentru ca proprietatea intelectuală să fie validă. Vedem, astfel, că apărarea utilitaristă nu reuşeşte acest lucru. Alte probleme în legătură cu apărarea bazată pe drepturi naturale sunt detaliate mai jos.

Creaţie vs. raritate

Am subliniat mai sus anumite inconsistenţe şi probleme ale teoriilor drepturilor naturale ale proprietății intelectuale. Această secţiune analizează în continuare problemele acestui tip de argumente, în lumina discuţiei precedente asupra importanţei rarităţii.

După cum am spus mai sus, anumiţi apărători libertarieni ai proprietăţii intelectuale, precum Rand, susţin că acţiunea de creare este sursa drepturilor de proprietate.[69] Acest lucru duce la o confuzie în legătură cu natura şi motivul existenţei drepturilor de proprietate, care rezidă în faptul de netăgăduit al rarităţii. Dată fiind raritatea şi posibilitatea corespondentă de apariţie a unui conflict în folosirea resurselor, aceste conflicte sunt evitate şi se atinge o stare de pace şi cooperare prin alocarea drepturilor de proprietate asupra acestor resurse. Iar scopul drepturilor de proprietate dictează natura acestor drepturi. Dacă regulile de alocare a drepturilor de proprietate servesc drept reguli obiective asupra cărora toţi pot cădea de acord în vederea evitării unui conflict, atunci nu pot fi părtinitoare sau arbitrare.[70] Din acest motiv, resursele nedeţinute ajung să fie deţinute în proprietate – apropriate – de primul posesor.[71]

Astfel, regula generală este că proprietatea asupra unei resurse rare poate fi identificată prin determinarea primului care a ocupat-o. Sunt mai multe modalităţi de a deţine sau ocupa o resursă şi mai multe modalităţi de a demonstra o asemenea ocupare, în funcţie de natura resursei şi a modului în care a fost folosită prima oară. Pot să iau un măr dintr-un pom sălbatic şi astfel să îl apropriez, sau pot să pun un gard în jurul unei parcele de teren pentru o fermă. Se spune uneori că o formă de ocupare este reprezentată de „formarea” sau „crearea” bunului.[72] De exemplu, pot să sculptez o statuie dintr-un bloc de marmură, sau să forjez o sabie din metal brut, sau chiar să „creez” o fermă pe o parcelă de teren.

Putem vedea din aceste exemple că actul de creaţie este relevant cu privire la proprietatea asupra unei resurse rare „create”, precum o statuie, o sabie sau o fermă, doar în măsura în care actul de creaţie reprezintă un act de ocupare, sau este altfel evidentă ocuparea. Cu toate acestea, „creaţia” în sine nu justifică proprietatea asupra lucrurilor; nu este nici necesară, nici suficientă. Cineva nu poate crea posibile resurse rare supuse posibilităţii de litigiu fără să folosească materia primă necesară creării lor. Dar aceste materii prime sunt rare şi fie le deţin, fie nu. Dacă nu le deţin, atunci nu deţin nici produsul rezultat. Dacă deţin materialele care întră în compoziţia produsului, în virtutea acestei proprietăţi deţin şi rezultatul final în care le transformă.

Să luăm în considerare forjarea unei săbii. Dacă deţin metal brut (deoarece l-am scos din pământul pe care îl deţin), atunci deţin acel metal şi după ce i-am dat forma unei săbii. Nu trebuie să mă bazez pe actul creaţiei pentru a deţine sabia, ci doar pe proprietatea asupra lucrurilor folosite în procesul de forjare a sabiei.[73] Şi nu am nevoie de creaţie pentru a putea să deţin materialele brute, deoarece le pot apropria prin exploatarea acestora din pământ şi astfel devin primul proprietar. Pe de altă parte dacă folosesc metalul tău în crearea sabiei, eu nu deţin sabia rezultată. De fapt, e posibil ca eu să îţi datorez daune pentru pătrunderea neautorizată pe proprietatea ta, sau pentru transformarea resursei tale.

Din acest motiv, creaţia nu este nici necesară şi nici suficientă pentru a stabili drepturile de proprietate. Accentul pus pe creaţie distrage atenţia de la rolul crucial al primei ocupări, ca regulă de stabilire a proprietăţii asupra bunurilor rare. Prima ocupare, faţă de creaţie sau muncă, este şi necesară şi suficientă pentru aproprierea resurselor rare nedeţinute.

Un motiv pentru accentul pus pe creaţie ca sursă a drepturilor de proprietate poate fi regăsit în atenţia pe care unii o acordă muncii ca modalitate de apropiere a unor resurse anterior nedeţinute. Acest lucru este evident în argumentul conform căruia cineva îşi apropriază o proprietate nedeţinută cu care îşi amestecă munca deoarece acesta îşi „deţine” propria muncă. Cu toate acestea, după cum bine subliniază Palmer, „ocuparea şi nu amestecarea muncii este modul prin care obiectele devin proprietatea cuiva”.[74] Prin concentrarea pe prima ocupare ca fundament al apropierii, în locul muncii, scăpăm de nevoia de a plasa creaţia ca izvor al drepturilor de proprietate, după cum fac obiectiviştii şi alţii. În schimb, drepturile de proprietate trebuie să fie recunoscute primilor veniţi (sau cesionarilor lor contractuali) pentru a evita problema omniprezentă a conflictului asupra resurselor rare. Creaţia în sine nu este nici necesară nici suficientă pentru a obţine drepturi de proprietate asupra resurselor nedeţinute. Mai mult decât atât, nu este nevoie să menţinem viziunea ciudată conform căreia cineva îşi „deţine” munca pentru a putea justifica deţinerea în proprietate a lucrurilor pe care le ocupă primul. Munca este un tip de acţiune iar acţiunea nu poate fi deţinută; mai degrabă este modul în care anumite lucruri tangibile (corpurile) acţionează în lume.

Problema apărării proprietăţii intelectuale pe baza drepturilor naturale se află în argumentul conform căruia deoarece un autor/inventator „creează” un „lucru”, el este „astfel” îndreptăţit să îl deţină. Argumentul pleacă de la premisa asumată că obiectul poate fi deţinut în proprietate; odată ce acest lucru este permis, pare natural ca „creatorul” acelei bucăţi de proprietate să fie proprietarul natural şi de drept al acesteia. Cu toate acestea, obiectele ideale nu pot fi deţinute în proprietate.

Din perspectivă libertariană, atunci când există resurse rare (ce pot fi deţinute în proprietate), identificăm proprietarul prin determinarea persoanei care a fost primul ocupant. În cazul bunurilor „create” (de exemplu sculpturi, sau ferme) uneori se poate asuma că persoana creatorului este şi primul ocupant în virtutea faptului că a combinat materiile prime şi a însuși actului de creaţie (aplicând un model asupra materiei, modelarea acestuia într-un obiect şi alte lucruri asemănătoare). Dar nu creaţia per se dă naştere proprietăţii, după cum am arătat mai sus.[75] Din motive similare, ideea lui Locke de „amestecare a muncii” cu o resursă rară este relevantă doar pentru că indică faptul că utilizatorul deţine în proprietate obiectul (deoarece obiectul trebuie să fie deţinut pentru a putea fi lucrat). Acest lucru se întâmplă nu pentru că munca trebuie răsplătită, sau pentru că noi „deţinem” munca pe care o efectuăm şi astfel deţinem şi rodul muncii. Cu alte cuvinte, creaţia şi amestecarea muncii cu resursa indică faptul că cineva a ocupat – şi astfel apropriat – o resursă rară nedeţinută.[76]

Prin concentrarea pe creaţie şi muncă, în detrimentul criteriului primei ocupări a resurselor rare, ca bază pentru dreptul de proprietate, susţinătorii proprietăţii intelectuale sunt tentaţi să pună accent pe importanţa „răsplătirii” muncii efectuate de creator, la fel cum teoria viciată a valorii a lui Adam Smith a condus la şi mai viciatele viziuni comuniste ale lui Marx asupra exploatării.[77] După cum am spus mai sus, pentru Rand drepturile de proprietate intelectuală sunt, într-un anumit sens, o răsplată pentru producerea unui lucru, adică pentru munca efectuată. Atât Rand cât şi alţi susţinători ai proprietăţii intelectuale bazate pe drepturi naturale par să adopte un amestec între drepturi naturale şi raţionamentul utilitarist, atunci când susţin că persoana care investeşte timp şi efort trebuie să fie răsplătită sau să beneficieze de pe urma efortului depus (de exemplu, Rand se împotrivea acordării brevetelor de invenţie şi a drepturilor de autor în mod perpetuu deoarece descendenţii nu au creat opera strămoşilor lor, astfel ei nemeritând nicio recompensă).[78]

Mai mult decât atât, într-un ciudat amestec al modului de gândire utilitarist cu cel bazat pe drepturile naturale, abordarea proprietăţii intelectuale din perspectiva drepturilor naturale implică faptul că ceva poate fi deţinut în proprietate dacă poate să aibă valoare. Dar, așa cum Hoppe a demonstrat în mod tranşant, cineva nu poate avea un drept de proprietate asupra valorii proprietăţii, ci doar asupra integrităţii fizice a acesteia.[79] În plus, multe „lucruri” definite în mod arbitrar pot dobândi valoare economică atunci când guvernul acordă un monopol asupra folosinţei bunului, chiar dacă bunul nu ar fi altfel o resursă rară (de ex. monopolul Serviciului Poştal asupra livrării scrisorilor).

Astfel, deoarece ideile nu sunt o resursă rară, în sensul că nu poate exista conflict fizic asupra folosirii lor, ele nu sunt subiectul drepturilor de proprietate proiectate pentru a evita astfel de conflicte.

Două tipuri de apropriere

Ce este rău în a recunoaşte „noi” drepturi de proprietate? La urma urmelor, din moment ce noi idei, creaţii artistice şi invenţii ne îmbogăţesc în mod continuu, ce e rău în a ne menţine în pas cu vremurile prin recunoaşterea unor noi forme de proprietate? Problema rezidă în faptul că, dacă sunt recunoscute drepturi de proprietate asupra resurselor care nu sunt rare, acest lucru înseamnă în mod obligatoriu reducerea în mod corespunzător a drepturilor de proprietate asupra bunurilor tangibile. Acest lucru se întâmplă deoarece singurul mod în care pot fi recunoscute drepturi asupra bunurilor ideale, în lumea noastră reală supusă rarităţii, este prin alocarea drepturilor asupra bunurilor tangibile. Pentru ca eu să beneficiez de un drept efectiv de tip brevet – un drept asupra unei idei sau asupra unui model de aranjare a materiei , nu asupra unei resurse rare – atunci trebuie să am o formă de control asupra proprietăţii rare a tuturor celorlalţi oameni.

De fapt, putem vedea că drepturile de proprietate intelectuală implică o nouă regulă în vederea obţinerii drepturilor asupra resurselor rare, care evită principiul libertarian al aproprierii. Pentru că, potrivit regulii aproprierii originale lockean-libertariene, primul ocupant al unei resurse rare anterior nedeţinute este cel care o apropriază, adică devine proprietarul ei. Un întârziat care preia controlul asupra unei părţi sau a întregii proprietăţi este doar un hoţ, deoarece proprietatea este deja deţinută. Hoţul propune efectiv o regulă nouă şi arbitrară pentru aproprierea proprietăţii care înlocuieşte regula primului ocupant, adică regula particularistă „eu devin proprietarul atunci când îţi iau bunul cu forţa”. Bineînţeles că această regulă nu este de fapt o regulă, şi este în mod evident inferioară regulii primului ocupant. Regula hoţului este particulară, nu universală; nu este echitabilă şi cu siguranţă nu este concepută în vederea evitării conflictelor.

Susţinătorii proprietăţii intelectuale trebuie să propună de asemenea o nouă regulă de apropriere care să suplinească, sau chiar să înlocuiască, regula primei aproprieri a primului ocupant. Trebuie să pretindă că există o a doua modalitate pentru ca un individ să ajungă să deţină proprietăţi tangibile. Susţinătorii proprietăţii intelectuale trebuie să propună o regulă de apropriere care sună asemănător cu: „O persoană care are o idee utilă sau creativă care poate ghida sau direcţiona pe cineva în folosirea proprietății sale, primeşte instantaneu dreptul de a controla, în legătură cu utilizarea similară a acelei proprietăți, toate celelalte lucruri tangibile din lume”. Această nouă tehnică de apropriere este atât de puternică încât îi conferă creatorului drepturi asupra proprietăţii tangibile deja deţinute de terţe persoane.

De exemplu, prin inventarea unei noi tehnici pentru săparea unei fântâni, inventatorul îi poate împiedica pe toţi ceilalţi oameni din lume să sape fântâni în acest mod, chiar dacă fac acest lucru pe proprietatea lor. Pentru a exemplifica mai departe, să ne imaginăm perioada în care oamenii locuiau în peşteri. Un tip strălucit – să îl numim Galt-Magnon – decide să construiască o cabană într-un câmp liber, în apropierea recoltelor. Putem fi siguri că aceasta este o idee bună şi alţii o vor remarca. În mod natural, ei îl imită pe Galt-Magnon şi încep să îşi construiască propriile cabine. Dar primul om care inventează o casă, conform susţinătorilor proprietăţii intelectuale, ar avea dreptul să îi împiedice pe alţii să îşi construiască case pe pământul lor, cu propriile resurse, sau ar avea dreptul să le perceapă o taxă dacă aceştia vor să îşi construiască respectiva casă. Este evident că inventatorul din aceste exemple devine proprietar parţial asupra proprietăţii tangibile a altora (pământ şi resurse), nu datorită primei ocupări şi folosiri a acelei proprietăţi (deoarece este deja deţinută), ci datorită faptului că a avut o idee originală. Este evident că această regulă contravine regulii aproprierii originale a primei folosinţe, încălcând în mod arbitrar şi nejustificat chiar regula care se află la baza tuturor drepturilor de proprietate.

De fapt, nu există nici un motiv pentru care inventatorul să primească, doar prin actul inventării, drepturi de proprietate parţiale asupra a ceea ce alţii deja deţin. Simplul fapt că o regulă poate fi propusă nu înseamnă că este și realizabilă sau justă. Se pot imagina multe reguli arbitrare de alocare a drepturilor de proprietate. De exemplu, un rasist ar putea propune că orice persoană albă îşi poate apropria orice proprietate deţinută deja de o persoană de culoare neagră. Sau: al treilea posesor a unei resurse rare devine proprietarul acelei resurse. Sau: statul îşi poate apropria toate bunurile de capital, chiar dacă acestea au fost achiziţionate prima oară de către indivizi. Sau: prin decret legislativ, statul îşi poate apropria, sub forma impozitelor, o parte din proprietăţile deja deţinute de indivizi. Toate aceste reguli arbitrare de apropriere, inclusiv regula proprietăţii intelectuale prin care inventatorii primesc un control parţial asupra proprietăţii tangibile a altora, sunt nejustificabile. Toate se află în conflict cu singura regulă justificabilă pentru apropriere, regula primei ocupări. Niciuna dintre aceste reguli nu stabileşte un criteriu echitabil, obiectiv, care să evite conflictele interpersonale asupra resurselor rare. Discuţiile despre protejarea drepturilor asupra „ideilor”, „creaţiilor” sau „lucrurilor de valoare” doar ascund faptul că susţinătorii proprietăţii intelectuale se opun dreptului ne-adulterat de a apropria şi a deţine proprietate privată.

Proprietatea intelectuală sub formă contractuală

Limitările contractului

Așadar, legea ar trebui să protejeze drepturile individului asupra propriului corp şi asupra resurselor rare dobândite în mod legitim. Nu există un drept natural asupra obiectelor ideale – inovaţiile intelectuale sau creaţiile cuiva – ci doar asupra resurselor rare. Mulţi oponenţi ai proprietăţii intelectuale susţin, în mod obişnuit, aranjamentele contractuale în vederea protejării ideilor şi inovaţiilor – contracte private între proprietari de resurse.[80] Să presupunem, de exemplu, că A scrie o carte şi vinde copiile fizice către numeroşi cumpărători B1, B2, … BN, cu o condiţie contractuală ca niciun cumpărător B să nu facă sau să vândă vreo copie a textului. Conform tuturor teoriilor contractuale, fiecare cumpărător B devine răspunzător în faţa lui A, cel puţin pentru daune, dacă încalcă condiţiile contractuale.[81]

Dar susţinătorii abordării contractuale a proprietăţii intelectuale se înşală dacă cred că aceste contracte private pot fi folosite să recreeze acelaşi tip de protecţie acordat de drepturile de proprietate intelectuală moderne. Brevetele de invenţie şi drepturile de autor sunt folositoare împotriva tuturor terţilor, indiferent de consimţământul lor în cadrul unui contract. Ele sunt drepturi reale care îi obligă pe toţi să le respecte, în acelaşi fel în care un titlu de proprietate asupra unei parcele de teren îi obligă pe toţi să îmi respecte proprietatea – chiar dacă ei nu au un contract cu mine. Prin contrast, un contract este obligatoriu doar pentru părţile implicate.[82]  Nu îi obligă pe terţi, i.e. pentru aceia care nu reprezintă părţi originale implicate.[83]

Astfel, dacă acel cumpărător B îi povesteşte unui terţ T subiectul cărţii pe care primul a achiziţionat-o, aceşti terţi T nu sunt legaţi de obligaţiile contractuale dintre A şi B. Dacă învăţ cum să îmi ajustez carburatorul maşinii astfel încât să îi dublez eficienţa, sau dacă învăţ un poem sau scenariul unui film pe care altcineva le-a scris, de ce ar trebui să pretind că nu cunosc aceste lucruri, şi de ce ar trebui să mă abţin din a acţiona pe baza acestor cunoştinţe? Nu m-am obligat prin contract faţă de creator. Nu neg faptul că obligaţiile contractuale pot fi implicite sau tacite, dar nu există nici măcar un contract implicit în asemenea situaţii.

Nici nu se poate spune că am furat sau am achiziţionat fraudulos informaţia, din moment ce sunt multe modalităţi legitime pentru ca indivizii să intre în posesia informaţiei. Operele artistice, prin natura lor, sunt făcute de obicei publice. Descoperirile ştiinţifice şi inovaţiile pot deveni de asemenea cunoscute dincolo de cercul celor direcţi implicaţi în acorduri de confidenţialitate. Şi în mod sigur nu se poate spune că folosirea carburatorului, sau scrierea unei roman folosind acelaşi subiect, interferează în mod fizic cu posibilitatea creatorului de a-şi folosi propria proprietate. Nici măcar nu îl împiedică pe creator să îşi folosească propria idee legată de carburator pentru a-şi îmbunătăţi propria maşină sau maşinile altora, sau să folosească acelaşi subiect în scrierea romanului.

Aşadar, faptul că eu îmi ajustez carburatorul nu reprezintă o încălcare a contractului; nu reprezintă nici furt; şi nici o încălcare a proprietăţii tangibile a inventatorului nu este. Faptul că eu îmi ajustez carburatorul nu violează drepturile inventatorului. În cel mai rău caz, faptul că eu folosesc această idee va diminua valoarea acestei idei pentru inventator prin împiedicarea acestuia de a o exploata ca pe un monopol. Dar, după cum am văzut, cineva nu poate avea un drept asupra valorii proprietăţii sale, ci doar asupra integrităţii fizice a acestuia.[84]

Astfel, folosirea contractului are putere limitată. Un editor de carte poate obliga contractual cumpărătorii să nu îi copieze cartea, dar nu poate preveni un terţ să publice şi să vândă cartea, decât dacă un contract îi interzice acest lucru.

Contractul și drepturile rezervate

Atunci, terţii, care nu sunt părţi în contract şi care nu au obligaţii contractuale faţă de vreuna din părţile din contract, nu sunt obligaţi la nimic de relaţia contractuală. Din acest motiv, deşi un inventator poate folosi contractul pentru a opri anumiţi indivizi să folosească ideile în mod liber, este dificil de utilizat legislaţia contractuală standard pentru a preveni terţe persoane să folosească ideile luate de la alţii. Sesizând această problemă, anumiţi cvasi-susţinători ai proprietăţii intelectuale îşi schimbă abordarea de la una pur contractuală către una bazată pe „rezervarea drepturilor”, în care drepturile de proprietate asupra resurselor tangibile sunt văzute ca pachete de drepturi divizibile.

De exemplu, din perspectiva standard a buchetului de drepturi, un proprietar de teren poate vinde resursele subsolului către o companie petrolieră menţinându-şi toate drepturile asupra suprafeţei terenului, mai puţin o servitute ce oferă acces unui vecin şi a proprietăţii pe viaţă (uzufruct) ce conferă utilizarea suprafeţei bunului mamei sale. Bazându-se pe noţiunea pachetelor de drepturi, abordarea „rezervării drepturilor” susţine că un tip de proprietate intelectuală poate fi generată în mod privat prin „rezervarea dreptului” de reproducere a articolelor tangibile vândute cumpărătorilor.

De exemplu, Rothbard argumentează că cineva poate acorda „proprietate” condiţionată (asupra „cunoaşterii”), „menţinându-și proprietatea asupra posibilităţii de a distribui cunoştinţe despre invenţie”. De exemplu Brown, inventatorul unei curse de şoareci îmbunătăţită, poate ştampila „drept de autor” pe ea şi astfel să vândă fiecare cursă cu excepţia dreptului de a o reproduce. Precum drepturile reale care acompaniază proprietatea intelectuală reglementată, asemenea „rezervări” chipurile îi obligă pe toţi să le respecte, nu doar pe cei care au avut contract cu vânzătorul original. Astfel, terţii care devin conştienţi de, cumpără, sau intră în posesia unui articol restricţionat nu pot să îl și reproducă – nu pentru că au intrat într-un contract cu Brown, ci deoarece „nimeni nu poate achiziţiona un titlu de proprietate mai mare asupra unui bun care deja a fost înstrăinat sau vândut”. Cu alte cuvinte, cineva achiziţionează bunuri tangibile – o carte sau o cursă de şoareci, spre exemplu – dar cumva îi „lipseşte” partea cu „dreptul de a copia” din pachetul de drepturi care constituie în mod „normal” totalitatea drepturilor asupra unui obiect. Sau, un terţ intră în „posesia” unei informaţii de la o persoană care nu deţinea informaţia şi, astfel, nu era îndreptăţită să o transmită altora.[85]

Cu siguranţă ceva e în neregulă aici. Să presupunem că A scrie un roman şi vinde prima copie, CARTEA1, fără restricţii (i.e. fără rezervarea drepturilor) lui B1; şi o a doua copie, CARTEA2, lui B2 – dar „rezervându-şi” „dreptul” inerent de copiere. Cele două cărţi, CARTEA1 şi CARTEA2 apar unei terţe părţi ca fiind perfect identice. Cu toate acestea, ele nu sunt: una este incompletă; cealaltă deţine cumva o mai mare cantitate mistică de „drepturi” între coperţile ei. Să presupunem că B1 şi B2 îşi lasă cărţile pe o bancă în parc, unde sunt descoperite de un terţ T. Conform opiniei lui Rothbard, CĂRŢII2 îi „lipseşte” „dreptul de copiere”, la fel cum o jucărie electronică este vândută cu „bateriile neincluse”. Este ca şi cum ar exista un tentacul invizibil, mistic, al „proprietăţii asupra copierii” care se întinde de la CARTEA2 către adevăratul ei proprietar A, oriunde ar fi acesta. Astfel, cu toate că T găseşte şi îşi apropriază CARTEA2 care a fost abandonată, această carte pur şi simplu nu are „în esenţa ei” dreptul care îi permite posesorului să o copieze. Este sifonată în mod continuu printr-o gaură de vierme a dreptului de copiere, care o leagă de proprietarul original A. Astfel, dacă T îşi apropriază cartea, el intră în posesia unui lucru la fel de incomplet ca atunci când l-ar fi cumpărat. T îşi apropriază doar o carte fără ca dreptul de a o copia să fie „inclus”, şi astfel nu ar avea dreptul de a copia CARTEA2. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru următoarele persoane care ajung să fie în posesia cărţii.

Poate într-adevăr fi susţinută o asemenea viziune? Ne putem imagina drepturile de proprietate ca funcţionând în acest mod? Chiar dacă am putea, ar reuşi ele să atingă rezultatul dorit aici – împiedicarea terţilor de la folosirea ideilor protejate? Este dificil de susţinut că drepturile pot fi rezervate în acest mod. La urma urmei, o funcţie a drepturilor de proprietate este să evite conflictele şi să atenţioneze terţele părţi în legătură cu graniţele proprietăţii. Graniţele proprietăţii trebuie să fie în mod necesar obiective şi inter-subiectiv identificabile; ele trebuie să fie vizibile. Graniţele pot fi respectate doar dacă sunt vizibile şi doar astfel îşi pot drepturile de proprietate îndeplini funcţia de evitare a conflictului. Aceste graniţe pot fi adoptate şi urmate doar dacă sunt atât vizibile cât şi echitabile în mod obiectiv (justifiable in discourse). Dar să ne gândim la cele două cărţi, CARTEA1 şi CARTEA2. Cum ar putea cineva să îşi dea seama de diferenţele dintre ele? Cum ar putea cineva să vadă tentaculele drepturilor care sunt conectate de cea de-a doua dar nu şi de prima? Cum se poate aştepta cineva ca terţe persoane să respecte nişte limite ale proprietăţii care sunt amorfe, invizibile, mistice, ciudate, poate necunoscute sau chiar imposibil de cunoscut?

Implicaţiile unei asemenea viziuni sunt tulburătoare. Palmer spune:

„Separarea şi reţinerea dreptului de copiere din pachetul de drepturi pe care le denumim proprietate este problematică. Poate cineva să îşi rezerve, de exemplu, dreptul de amintire? Să presupunem că eu scriu o carte şi ţi-o ofer să o citeşti, dar îmi păstrez un singur drept: acela de amintire. Ar fi justificat să te dau în judecată dacă aş putea demonstra că ţi-ai amintit numele personajului principal din carte?[86]

Dar terţii mai ridică o problemă pentru această teorie. Chiar dacă vânzătorul unui obiect ar putea cumva să îşi „rezerve” anumite drepturi de folosinţă în legătură cu obiectul vândut, cum ar putea acest lucru să împiedice terţii să folosească informaţia rezultată din, sau transmisă de, acest obiect? Susţinătorii rezervării drepturilor spun mai mult decât faptul că B1, primul cumpărător, este obligat să nu reproducă această carte; deoarece acest rezultat poate fi obţinut prin evidenţierea contractului implicit dintre vânzătorul A şi cumpărătorul B1. Să ne imaginăm o situaţie în care o persoană, T1, găseşte şi citeşte cartea abandonată, învăţând astfel informaţia conţinută în această carte. În acelaşi timp, să ne imaginăm persoana T2, care nu a deţinut niciodată cartea şi care nici măcar nu o vede; el află informaţia doar în urma bârfei, graffiti-urilor, mesajelor e-mail nesolicitate sau altor asemenea modalităţi. Nici T1 şi nici T2 nu au un contract cu A, dar amândoi deţin acum anumite cunoştinţe. Chiar dacă acestei cărți îi lipsește cumva un „drept de reproducere” cum poate acest lucru că îi oprească pe T1 şi T2 din a-şi folosi cunoştinţele pe care le deţin? Şi chiar dacă presupunem că T1 este cumva „obligat” de o notificare contractuală în legătură cu dreptul de copiere imprimată în carte (o concepție inacceptabilă a contractului) cum ar putea fi T2 obligat de vreun contract sau de vreun drept rezervat?

Rothbard încearcă să comenteze această problemă după cum urmează:

 „O obiecţie obişnuită sună aproximativ aşa: bine bine, ar fi o acţiune ilegală ca Green [cumpărătorul] să producă şi să vândă cursa de şoareci a lui Brown; dar să presupunem că altcineva, Black, care nu a făcut niciun contract cu Brown, se întâmplă să vadă cursa de şoareci a lui Green şi apoi ia inițiativa de a produce şi vinde o copie a acesteia? De ce ar trebui acesta să fie urmărit penal? Răspunsul este că … nimeni nu poate obţine un titlu de proprietate mai mare asupra unui lucru care a fost deja dăruit sau vândut. Green nu deţinea un drept de proprietate total asupra cursei lui de şoareci, în concordanţă cu contractul acestuia cu Brown – ci doar toate drepturile cu excepţia dreptului de a vinde … o copie. Dar titlul lui Black asupra cursei de şoareci, adică proprietatea asupra ideilor din capul lui Black, nu poate fi mai mare decât a lui Green, de aceea şi el ar fi un violator al proprietăţii lui Brown chiar dacă acesta nu a semnat contractul respectiv.”[87]

Acest tip de raţionament ridică mai multe probleme. În primul rând, Black doar vede cursa de şoareci a lui Green. El nu vede şi nici nu are acces la ideile din capul lui Green. Nici nu este nevoie ca el să aibă asemenea acces pentru a putea copia caracteristici evidente ale cursei de şoareci.

Mai mult decât atât, ideile din mintea cuiva nu sunt „deţinute” în proprietate, la fel cum nici munca nu este deţinută. Doar resursele rare sunt deţinute. Datorită faptului că pierd din vedere faptul că raritatea este un aspect necesar al regulii de apropriere, şi că regula primei ocupări este modul prin care cineva poate ajunge proprietarul acestor lucruri, Rothbard şi alţii sunt induşi în eroarea de a crede că noţiuni precum ideile şi munca pot fi deţinute în proprietate. Dacă recunoaştem faptul că ideile nu pot fi deţinute în proprietate (ele nu sunt resurse rare), că actul creaţiei nu este nici necesar şi nici suficient pentru proprietate (ci regula primei ocupări) şi că nu este necesar ca munca să fie „deţinută” pentru a putea apropria o resursă, atunci problemele care apar ca urmare a acestor noţiuni confuze dispar.

Dacă Black reuşeşte cumva să intre în posesia ideilor implicite dintr-un obiect pe care Brown l-a inventat (în exemplul lui Rothbard, el „se întâmplă să vadă”), este irelevant dacă acea cursă de şoareci are sau nu un „drept de copiere” încorporat. Deoarece Black nu are nevoie de o asemenea permisiune pentru a-şi folosi proprietatea aşa cum consideră de cuviinţă. Cum se poate ca Black să fie un violator al drepturilor lui Brown dacă doar se „întâmplă să vadă” cursa de şoareci?

Orice acţiune, inclusiv acţiunea care foloseşte mijloace rare (proprietate), implică folosirea cunoştinţelor tehnice.[88] O parte din aceste cunoştinţe poate fi obţinută prin intermediul lucrurilor pe care le vedem, inclusiv proprietatea altora. Nu avem nevoie să avem un „drept de copiere” ca parte a mănunchiului de drepturi pentru a putea să transformăm un obiect pe care îl deţinem, imprimându-i un model sau o anumită formă. Mai degrabă, avem dreptul de a face orice cu şi asupra proprietăţii noastre, atâta timp cât nu invadăm graniţele proprietăţii altora. Nu trebuie să pierdem din vedere acest lucru esenţial pentru libertarieni. Dacă deţin un teren de 100 de hectare, mă pot plimba dezbrăcat pe el, nu pentru că pământul ar fi îmbibat cu un drept de „a umbla dezbrăcat”, ci doar pentru că eu deţin pământul iar dacă eu îmi folosesc proprietatea în acest fel, acest lucru nu violează (în mod necesar) drepturile de proprietate ale altora.

În mod similar, sunt îndreptăţit să fac ceea ce vreau cu proprietatea mea – cu maşina mea, cu hârtia mea, cu calculatorul meu – inclusiv să îmbunătăţesc carburatorul maşinii mele sau să folosesc cerneala pentru a imprima cuvinte pe hârtie. Asta doar dacă nu m-am obligat printr-un contract faţă de altcineva să îmi restricţionez acţiunile în legătură cu folosirea acestei informaţii. Nu trebuie să găsesc în cadrul proprietăţii mele un drept-de-folosinţă-într-un-anumit-mod pentru a o folosi într-un anume fel, cu excepţia acelora care cauzează invazia proprietăţii altora, deoarece toate modalităţile de a o folosi sunt cuprinse în dreptul general de folosinţă a proprietăţii mele. În libertarianism, trăim cu drepturi, nu cu permisiuni. Nu trebuie să obţinem permisiuni pentru a ne folosi propria noastră proprietate. Contrar practicilor din societăţile totalitare, toate lucrurile care nu sunt interzise sunt permise. Perspectiva rezervării drepturilor ar anula acest lucru presupunând că fiecare folosire a proprietăţii este validă doar dacă dreptul particular de folosinţă poate fi cumva găsit în cadrul proprietăţii.

Să luăm în considerare următoarea analogie. Fermierul Jed descoperă petrol sub proprietatea sa. Nimeni în jurul lui nu ştie nimic despre aurul negru. Jed intenţionează să cumpere proprietăţile vecinilor săi; ei le vor vinde ieftin, din moment ce nu ştiu nimic despre petrol. În mijlocul nopţii, Cooter, vecinul său băgăcios, suspectând veselia lui Jed, se strecoară pe proprietatea sa şi descoperă adevărul. A doua zi, la frizeria lui Floyd, Cooter i se destăinuie lui Clem şi celorlalţi băieţi. Unul dintre ei aleargă la un telefon şi îi oferă informaţia confidenţială unui reporter de la Wall Street Journal (care se întâmplă să îi fie nepot). În curând, toată lumea află că se găseşte petrol în vecinătate. Vecinii cer acum preţuri exorbitante pentru pământul lor, stricând astfel planurile lui Jed.

Să presupunem că Cooter poate fi judecat pentru violarea proprietăţii şi prejudiciile ulterioare. Întrebarea este, pot fi vecinii lui Jed împiedicaţi să acţioneze pe baza informaţiei pe care o deţin? Adică, pot fi ei forţaţi să pretindă că nu ştiu nimic despre petrol şi să-şi vândă terenurile lui Jed la preţul „pe care l-ar fi cerut” atunci când erau neștiutori? Bineînţeles că nu pot fi forţaţi să facă acest lucru. Ei sunt proprietarii terenurilor lor şi sunt îndreptăţiţi să îl folosească aşa cum consideră. Spre deosebire de proprietatea tangibilă, informaţia nu poate fi deţinută; ea nu reprezintă o formă de proprietate. Posesorul unui ceas furat poate fi obligat să îl returneze, dar atâta timp cât cineva achiziţionează informaţie într-un mod care nu este ilicit sau care nu violează un contract, este liber să acţioneze pe baza acelei informaţii.

Aveţi în vedere faptul că, din perspectiva rezervării drepturilor, vecinilor nu le-ar fi permis să acţioneze pe baza cunoştinţelor dobândite, deoarece au obţinut proprietatea de la Cooter, care era un infractor ce nu avea un „titlu” de proprietate asupra acelei informaţii. Astfel, ei nu ar putea obţine un „titlu mai mare” decât avea Cooter însuşi. Acordaţi atenţie faptului că alţii, precum topografii geologi care caută depozite de petrol, nu pot să includă această informaţie în rapoartele lor. Trebuie să pretindă ignoranţa până când obţin permisiunea de la Jed. Această ignoranţă impusă se corelează cu raritatea nenaturală impusă de proprietatea intelectuală. Cu siguranţă, nu există nicio justificare pentru care drepturile rezervate ar putea să interzică cumva terţilor să folosească informaţia pe care o dobândesc.

Pur şi simplu nu este legitim să restricţionezi posibilitatea unui proprietar să îşi folosească proprietatea aşa cum crede el, decât dacă acesta s-a obligat în mod contractual sau dacă a obţinut informaţia violând drepturile celui care o deţinea. Discuţia despre rezervarea dreptului de copiere este doar un mod de a evita noţiunea contractuală conform căreia doar părţile implicate sunt obligate de acel contract.[89]

Astfel, ca idee generală, cumpărătorii pot fi obligaţi prin contractul de vânzători să nu copieze sau chiar să nu revândă obiectul. Cu toate acestea, din momentul în care terţii devin conştienţi de ideea ce stă la baza invenţiei sau operei literare, folosirea acestei informaţii nu violează, în general, nici un drept de proprietate a vânzătorului.

Având în vedere această perspectivă asupra rarității, proprietății şi contractului, să examinăm acum legitimitatea principalelor forme de proprietate intelectuală.

Drepturile de copiere şi brevetele de invenţie

Ar trebui să fie evident că drepturile de copiere şi brevetele de invenţie încearcă să îi oprească pe deţinătorii proprietăţilor tangibile – resurselor rare – să îşi folosească proprietatea aşa cum consideră de cuviinţă. De exemplu, le este interzis de către legea brevetelor de invenţie să folosească anumite metode brevetate folosindu-şi proprietatea lor, sau să modeleze proprietatea sub forma dispozitivelor patentate, chiar dacă ei inventează în mod independent metoda sau dispozitivul. Conform legii drepturilor de autor, terţii care nu au contract cu autorul sunt opriţi din a copia şi a profita de pe urma muncii autorului original. Este evident că vânzătorii de romane sau opere literare pot elabora un contract cu cumpărătorii lor prin care acestora le este interzis să reproducă sau să revândă obiectul. Aceste obligaţii contractuale pot fi elaborate; un scriitor de romane poate oferi licenţa asupra poveştii lui unui studio de filme doar cu condiţia ca acel studio să oblige toate cinematografele să ceară clienţilor să fie de acord să nu reproducă subiectul filmului, şi aşa mai departe.

Cu toate acestea, de îndată ce un terţ, care nu este obligat prin contract, face rost de informaţie, el este liber să o folosească aşa cum crede de cuviinţă. Astfel, probabil că ar fi foarte dificil să menţinem ceva similar cu legislaţia actuală în domeniul drepturilor de autor şi brevetelor de invenţie, folosind doar contractul.

Secretele comerciale

Secretele comerciale sunt mai uşor de justificat decât brevetele de invenţie sau drepturile de autor. Palmer argumentează că, datorită faptului că au „apărut” din dreptul jurisprudențial (common law), secretele comerciale sunt astfel legitime.[90] Legea secretelor comerciale permite obţinerea unor daune sau emiterea unei interdicţii care să împiedice „însuşirea ilegală” a unui secret comercial. Acestea pot fi aplicate unei persoane care a obţinut în mod ilegal, sau care divulgă secretul, contrar unei obligaţii contractuale şi, de asemenea, terţilor care ştiau că obţin secretul de la o astfel de persoană.[91]

Să presupunem că angajatul A al companiei X are acces la secretul comercial a lui X, precum formula secretă a unei băuturi răcoritoare. El este supus unui angajament contractual care îl obligă să ţină acea formulă secretă. El apoi se mută la competitorul lui X, Y. Y doreşte să folosească formula pe care o află de la A pentru a concura cu X. Conform legislaţiei actuale, atâta timp cât formula secretă nu a fost făcută publică, X poate obţine un ordin judecătoresc pentru a-l opri pe A să îi dezvăluie secretul lui i. Dacă A deja i-a dezvăluit formula lui Y, X poate obţine un ordin de interdicţie ca să-l oblige pe Y să nu folosească sau să publice formula.

Este evident că ordinul de interdicţie şi daunele cerute lui A sunt adecvate deoarece A a violat contractul pe care îl avea cu X. Discutabil este ordinul de interdicţie împotriva lui Y, deoarece Y nu are nici un contract cu X. În contextul în care asemenea situaţii apar de obicei, în care competitorul Y doreşte secretul comercial şi ştie că angajatul dezertor încalcă contractul cu angajatorul său, se poate argumenta că Y acţionează conspirativ sau ca un complice a lui A pentru a viola drepturile (contractuale) ale secretului comercial a lui X. Asta deoarece A nu a încălcat efectiv acordul [cu X] până ce nu a dezvăluit secretul lui Y. Dacă Y solicită în mod activ lui A să facă asta, atunci Y este un complice şi co-conspirator în violarea drepturilor lui i. Astfel, la fel cum şoferul maşinii folosite la jaful unei bănci sau mafiotul care ordonă un asasinat sunt traşi la răspundere pentru actele de agresiune comise împotriva altor persoane, terţii pot fi împiedicaţi, în anumite cazuri definite în mod specific, să folosească un secret comercial obţinut de la hoţii secretului respectiv.[92]

Mărci înregistrate

Palmer argumentează de asemenea că legislaţia în domeniul mărcilor comerciale este legitimă.[93] Să presupunem că Lachmann îşi schimbă numele lanţului de restaurante din LachmannBurgers în RothbardBurgers, care este numele unui alt lanţ de restaurante. Eu, în calitate de consumator, am poftă de un hamburger de la RothbardBurgers. Observ un restaurant RothbardBurgers fals, al lui Lachmann, şi îmi cumpăr un hamburger. Conform legislaţiei curente, Rothbard, „proprietarul” mărcii comerciale RothbardBurgers, îl poate împiedica pe Lachmann să folosească numele de RothbardBurgers pentru a vinde hamburgeri deoarece este „foarte similar” cu propria sa marcă. Adică este posibil să inducă în eroare consumatorii în legătură cu adevărata sursă a bunurilor cumpărate. Astfel, legea îi dă dreptul deţinătorului mărcii comerciale asupra celui care încalcă marca.

În viziunea mea, consumatorul este cel ale cărui drepturi sunt violate, nu deţinătorul mărcii comerciale. În exemplul anterior, eu (consumatorul) am crezut că îmi cumpăr un hamburger de la RothbarBurgers, dar în schimb am primit un hamburger de la Lachmann cu bizarul său sos caleidoscopic. Eu ar trebui să am dreptul să îl dau în judecată pe Lachmann pentru fraudă şi încălcarea contractului (ca să nu mai vorbim de cauzarea în mod intenţionat a unui stres emoţional şi denaturarea adevărurilor praxeologice). Cu toate acestea, cu greu se poate vedea cum această fraudă, comisă de Lachmann asupra mea, violează drepturile lui Rothbard. Acţiunile lui Lachmann nu invadează fizic proprietatea lui Rothbard. Nici măcar nu îi convinge pe alţii să facă asta; în cel mai rău caz, se poate spune că îi convinge pe alţii să facă ceva în cadrul drepturilor lor, adică să cumpere un hamburger de la Lachmann în loc de Rothbard. Astfel, s-ar părea că, într-o societate libertariană, legea mărcilor comerciale ar trebui să dea consumatorului dreptul de a da în judecată piraţii, nu deţinătorului mărcii.

Mai mult decât atât, noile extensii ale dreptului asupra mărcilor comerciale, precum dreptul împotriva diluării mărcii sau împotriva anumitor forme de cybersquatting nu pot fi justificate. La fel cum un deţinător al unei mărci înregistrate nu are un drept asupra mărcii sale, nu are un drept nici asupra diluării mărcii sale. Legea împotriva cybersquatting-ului se bazează pur şi simplu pe o ignorare completă a arbitrajului sau a obţinierii profitului pe termen scurt. Nu este nimic rău în a fi primul care achiziţionează un domeniu de internet şi care îl vinde apoi celui care oferă mai mult.

Concluzii

Observăm, așadar, că un sistem de proprietate asupra „obiectelor ideale” necesită violarea drepturilor de proprietate ale altora, de ex. dreptul de a folosi proprietatea asupra bunurilor tangibile aşa cum consideră de cuviinţă.[94] Un asemenea sistem necesită o nouă regulă de apropriere care subminează regula primei ocupări. Proprietatea intelectuală, cel puţin sub forma brevetelor de invenţie şi a drepturilor de autor, nu poate fi justificată.

Nu este surprinzător faptul că avocaţii specializați pe proprietatea intelectuală, artiştii şi inventatorii iau de bună legitimitatea proprietăţii intelectuale. Cu toate acestea, cei care sunt mai preocupaţi de libertate, adevăr şi drepturi nu ar trebui să ia de bună folosirea instituţională a forţei în vederea impunerii drepturilor de proprietate intelectuală. În schimb, ar trebui să reafirmăm supremaţia drepturilor individuale asupra propriilor corpuri şi asupra resurselor rare apropriate.

Anexă

Câteva exemple discutabile de brevete de invenţie şi drepturi de autor

Câteva brevete de invenţie exemplare din Statele Unite:[95]
· „Stativ cu sistem de irigare a bradului de Crăciun”, U.S. Pat. Nr. 4.993.176, 19 Februarie 1991 (stativ de udare a bradului de Crăciun în formă de Moş Crăciun);
· „Aparat de iniţiere”, U.S. Pat. Nr. 819.814, 8 Mai 1906 (o metodă „inofensivă” de iniţiere a unui candidat la o frăţie prin zdruncinarea sa cu electrozi);
· „Metodă de antrenare a unei pisici”, U.S. Pat. Nr. 5.443.036, 22 August 1995 (îndreptarea unei lumini laser pe podea pentru a fascina o pisică şi a o face să urmărească lumina);
· „Aparat de acordare a bătăilor pe umăr”, U.S. Pat. Nr. 4.608.967, 2 Septembrie 1986 (aparat cu o mână artificială de om care îl bate pe utilizator pe umăr);
· „Antenă super-luminică”, U.S. Patent Nr. 6.025.810, 15 Februarie 2000 (efectuarea unei găuri într-o altă „dimensiune” pentru a transmite unde radio la viteze mai mari decât viteza luminii, accelerând cu această ocazie rata de creştere a plantelor.)
· „Prezervativ care emite sunete şi este sensibil la presiune”, U.S. Patent Nr. 5.163.447, 17 Noiembrie 1992 (denumirea este explicită; de exemplu ar putea cânta „Dixie”);
· „Metoda şi sistemul de plasare a unei comenzi printr-o reţea de comunicaţie”, U.S. Pat. Nr. 5.960.411, 28 Septembrie 1999 (metoda site-ului Amazon de plasare a unei comenzi prin intermediul unui singur click).
· „Certificate, sisteme şi procese financiare”, U.S. Pat. Nr. 6.017.063, 25 Ianuarie 2000 (certificate cadou sau fonduri mutuale indexate cu inflaţia);
· „Metode şi sisteme de măsurate a eficacităţii leadership-ului”, U.S. Pat. Nr. 6.007.340, 28 Decembrie 1999 (acordat lui Electronic Data System Corporation);
· „Dispozitive sanitare pentru păsări”, U.S. Pat. Nr. 2.882.858, 21 Aprilie 1959 (scutece pentru păsări);
· „Săpun religios”, U.S. Pat. Nr. 3.936.384, 3 Februarie 1976 (săpun cu un desen religios pe o parte şi o rugăciune pe cealaltă); şi
· „Metodă de conservare a morţilor”; U.S. Pat. Nr. 748.284, 29 Decembrie 1903 (conservarea capului unui om mort într-un bloc de sticlă).

Legea dreptului de autor, deşi nu a dus la apariţia la fel de multor aplicaţii absurde, a fost extinsă foarte mult de judecători. Concepute inițial pentru a acoperi operele literare, a fost extinsă astfel încât „lucrurile” care intră sub incidenţa legii includ programe de calculator şi chiar limbaj de programare sau coduri obiect, care seamănă mai mult cu o parte a unei maşini, precum o camă, decât cu o operă literară.[96] 


[1] Termenii precum „real”, „proprietate personală” şi „tangibil” sunt termeni specifici common law; termenii analogi în dreptul civil sunt „imobiliare”, „mobiliare” şi respectiv „corporali”. Vezi N. Stephan Kinsella, „A civil Law to Common Law Dictionary”, Louisiana Law Review 54, (1994):1265-305 pentru mai multe diferenţe între terminologia common law şi dreptul civil. Termenul „bunuri” este un concept specific legii civile care se referă la toate tipurile de articole, fie că sunt corporale sau necorporale, mobile sau imobile.

[2] Dezbaterea în legătură cu această problemă se manifestă în diferenţele asupra problemei inalienabilităţii şi cu referire la legea contractuală, i.e., putem noi să ne „vindem” sau să ne înstrăinăm corpurile în acelaşi fel cum putem înstrăina un titlu asupra unei proprietăţi apropriate? Pentru argumente împotriva posibilităţii de înstrăinare ale corpurilor, vezi N. Stephan Kinsella, „A Theory of Contracts: Binding Promises, Title Transfer, and Inalienability” (lucrare prezentată la Austrian Scholars Conference, Auburn, Alabama, Aprilie 1999); şi N. Stephan Kinsella, „Inalienability and Punishment: A Reply to George Smith”, Journal of Libertarian Studies 14, nr. 1 (Iarna 1998-99): 79-93. Pentru argumente ce favorizează posibilitatea unei asemenea înstrăinări, vezi Walter Block, „Toward a Libertarian Theory of Inalienability: A Critique of Rothbard, Barnett, Gordon, Smith, Kinsella, and Epstein”, Journal of Libertarian Studies 17, nr. 2 (Primăvara 2003): 39-85.

[3] Pentru viziuni ce se opun legislaţiei împotriva şantajului, vezi Walter Block, „Toward a Libertarian Theory of Blackmail”, Journal of Libertarian Studies 15, nr. 2 (Primăvara 2001); Walter Block, „A Libertarian Theory of Blackmail”, Irish Jurist 33 (1998): 280-310; Walter Block, Defending the Undefendable (New York: New York University Press, 1998), pp. 124-26; şi Eric Mack, „In Defense of Blackmail”, Philosophical Studies 41 (1982): 274.

Pentru opinii libertariene în favoarea legislaţiei împotriva şantajului, vezi Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia (New York: Basic Books, 1974), pp. 85-86; și Richard Epstein, „Blackmail, Inc.”, University of Chicago Law Review 50 (1983): 553

Pentru argumente libertariene împotriva legislaţiei defăimării (insulte şi calomnii), vezi Block, Defending the Undefendable, pp. 50-53; şi Rothbard, The Ethics of Liberty, pp. 126-28; în favoarea [acestui tip de legislaţie – n.tr.], vezi David Kelly în David Kelley vs. Nat Hentoff: Libel Laws: Pro and Con, casetă audio (Free Press Association, Liberty Audio, 1987).

[4] În anumite ţări europene, termenul „proprietate industrială” este folosit în locul celui de „proprietate intelectuală”.

[5] De La Vergne Refrigerating Mach. Co. v Featherstone, 147 U.S. 209, 222, 13 S.Ct. 283, 285 (1893).

[6] Tom G. Palmer, “Are Patents and Copyrights Morally Justified? The Philosophy of Property Rights and Ideal Objects,” în “Symposium: Intellectual Property,” Harvard Journal of Law & Public Policy 13, nr. 3 (Vara 1990): 818. După cum a remarcat un comentator, „proprietatea intelectuală poate fi definită ca drepturi cuprinzând noi idei conţinute în produse tangibile ale efortului cognitiv”. Dale A. Nance, „Foreword: Owning Ideas”, în „Symposium: Intellectual Property”, Harvard Journal of Lay & Public Policy 13, nr. 3 (Vara 1990): 757

[7] O introducere utilă în domeniul proprietăţii intelectuale poate fi găsită în Arthur R. Miller şi Michael H. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks, and Copyrights in a Nutshell, 2nd ed. (St. Paul, Minn.: West Publishing, 1990); vezi de asemenea şi „Patent, Trademark, and Trade Secret”, http://profs.lp.findlaw.com/patents/index.html Pentru o bună introducere în legea brevetelor de invenţie, vezi Ronald B. Hildreth, Patent Law: A Practitioner’s Guide, 3rd ed. (New York: Practising Law Institute, 1998). Mai multe tratate ce includ informaţii aprofundate în legătură cu legislaţia proprietăţii intelectuale sunt: Donald S Chisum, Chisum on Patents (New York: Matthew Bender, 2000); Melville B. Nimmer şi David Nimmer, Nimmer on Copyright (New York: Matthew Bender, 2000); Paul Goldstein, Copyright: Principles, Law, and Practice (Boston: Little, Brown, 1989); J. Thomas McCarthy, McCarthy on Trademarks and Unfair Competition, 4th ed. (St. Paul, Minn.: West Group, 1996); şi Roger M. Milgrim, Milgrim on Trade Secrets (New York: Matthew Bender, 2000). Informaţii utile, broşuri şi pamflete sunt disponibile de la United States Copyright Office, http://lcweb.loc.gov/copyright şi de la Patent and Trademark Office al Ministerului Comerţului, http://www.uspto.gov . Alte site-uri utile se găsesc în anexa acestui articol şi în bibliografie.

[8] 17 USC §§ 101, 106 et pass.
[9] Legea contemporană a drepturilor de autor a substituit şi în mare parte înlocuit „dreptul de autor al dreptului privat”, care se aplica în mod automat de la momentul creării operei şi care conferea doar un drept al primei publicări. Goldstein, Copyright, §§ 15.4 et seq.
[10] 17 USC § 302. Datorită noilor legi, aceste termene sunt cu 20 de ani mai mari decât în vechea legislaţie. Vezi HR 2589, Sonny Bono Copyright Term Extension Act/Fairness in Music Licesing Act of 1998.
[11] 35 USC § 1 et seq.; 37 CFR Part 1.
[12] Să presupunem că A inventează şi brevetează o nouă cursă de şoareci, mai bună, care are un arc din Nitinol (un metal cu memorie) pentru o mai bună abilitate de prindere. Să presupunem că B inventează şi brevetează o cursă de şoareci cu un arc din Nitinol acoperit cu un înveliş non-adeziv, pentru a îmbunătăţi abilitatea de a curăţa rămăşiţele şoarecelui păstrând totuşi acţiunea arcului Nitinol. B trebuie să aibă o cursă de şoareci cu arcuri din Nitinol pentru a-şi putea folosi invenţia, dar acest lucru ar încălca brevetul lui A. În mod similar, A nu poate adăuga învelişul non-adeziv propriei sale invenţii fără a încălca brevetul lui B asupra îmbunătăţirii. În asemenea situaţii, cei doi deţinători de brevete îşi pot licenţia invenţiile împreună (licenţiere încrucişată), astfel încât A să poată practica îmbunătăţirea lui B, şi ca B să îşi poată folosi propria invenţie.
[13] Diamond v Diehr, 450 US 175, 185 (1981); vezi de asemenea 35 USC § 101.
[14] In re Alappat, 33 F3d 1526, 1544, 31 USPQ2d 1545, 1557 (Fed Cir 1994) (in banc). Vezi de asemenea State Street Bank & Trust Co. v Signature Financial Group, 149 F3d 1368 (Fed Cir 1998).
[15] 35 USC § 154(a)(2).
[16] Vezi, de ex., R. Mark Halligan, esq., “Restatement of the Third Law—Unfair Competition: A Brief Summary,” §§ 39–45, http://execpc.com/~mhallign/unfair.html; vezi de asemenea Uniform Trade Secrets Act (UTSA), http://nsi.org/Library/Espionage/usta.htm
[17] Vezi Uniform Trade Secrets Act (UTSA).
[18] Economic Espionage Act of 1996, 18 USC §§ 1831–39.
[19] 15 USC § 1501 et seq.; 37 CFR Part 2.
[20] 15 USC §§ 1125(c), 1127.
[21] 15 USC § 1125(d); Anticybersquatting Consumer Protection Act, PL 106–113 (1999); HR 3194, S1948.
[22] Vezi 17 USC § 901 et seq.
[23] Vezi 17 USC § 1301 et seq.
[24] Vezi, de exemplu, HR 354 (introdus în 19/01/1999), Collections of Information Antipiracy Act. Vezi de asemenea Jane C. Ginsburg, „Copyright, Common Law, and Sui Generis Protection of Databases in the United States and Abroad”, University of Cincinnati Law Review 66 (1997): 151
[25] Constituţia SUA, Art. I, § 8; Kewanee Oil Co. v. Bicron Corp., 415 US 470, 479, 94 S.Ct. 1879, 1885 (1974)
[26] Vezi Paul C. van Sliyke şi Mark M. Friedman, „Employer’s Rights to Inventions and Patents of Its Officers, Directors, and Employees”, AIPLA Quarterly Journal 18 (1990): 127; şi Chisum on Patents, § 22,03; 17 USC §§ 101, 201.
[27] Constituţia SUA, art. 1, sec. 8, clauza 3; Wickard v Filburn, 317 US 111, 63 S. CT. 82 (1942).
[28] Dar vezi Economic Espionage Act of 1996, 18 USC §§ 1831–39.
[29] Ayn Rand presupune în mod eronat că primul care depune actele [la biroul de brevete – n.tr.] are prioritate (iar apoi îi este dificil să apere un asemenea sistem). Vezi Ayn Rand, “Patents and Copyrights”, în Capitalism: The Unknown Ideal (New York: New American Library, 1967), p. 133. Ea atacă, de asemenea în mod eronat, controlul antitrust pe care deţinătorii de brevete de invenţie îl primesc [din partea statului – n.tr.]. Cu toate acestea, din moment ce brevetul este un monopol acordat de guvern, nu este injust să foloseşti o lege anti-monopolistă să limitezi abilitatea deţinătorului brevetului de a-şi extinde monopolul dincolo de graniţele desemnate de statutul brevetului. Problema legilor anti-trust este aplicarea acestora la afacerile normale, paşnice, nu la adevăratele monopoluri – acordate de guvern. Un exemplu similar ar putea fi Bill Gates, a cărui avere a fost construită pe baza monopolului acordat de guvern, inerent în drepturile de autor. Mai mult decât atât, din moment ce Bill Gates nu e libertarian, şi cu siguranţă nu se opune legitimităţii legilor anti-trust, cu greu poate cineva să îi plângă de milă că acum trebuie să doarmă aşa cum şi-a aşternut.
[30] Pentru teorii convenţionale asupra proprietăţii intelectuale, vezi „Bibliography of General Theories of Intellectual Property”, Encyclopedia of Law and Economics, http://encyclo.findlaw.com/biblio/1600.htm; şi Edmund Kitch, “The Nature and Function of the Patent System”, Journal of Law and Economics 20 (1977): 265
[31] Vezi Andrew J. Galambos, The Theory of Volition, vol. 1, ed. Peter N. Sisco (San Diego: Universal Scientific Publications, 1999); J. Neil Schulman, „Informational Property: Logorights”, Journal of Social and Biological Structures (1990); şi Rand, „Patents and Copyrights”. Alţi obiectivişti (Randieni) care susţin proprietatea intelectuală sunt George Reisman, Capitalism: A Treatise on Economics (Ottawa, III.: Jameson Books, 1996), pag. 388-89; David Kelley, „Response to Kinsella”, IOS Journal 5, nr. 2 (Iunie 1995): 13, în răspuns la N. Stephan Kinsella, „Letter on Intellectual Property Rights”, IOS Journal 5, nr. 2 (Iunie 1995): 12-13; Murray I. Franck, „Ayn Rand, Intellectual Property Rights, and Human Liberty”, 2 casete audio, Institute for Objectivist Studies Lecture; Laissez-Faire Books (1991); Murray I. Franck, „Intellectual Property Rights: Are Intagibles True Property”, IOS Journal 5, nr. 1 (Aprilie 1995); şi Murray I. Franck, „Intellectual and Personality Property”, IOS Journal 5, nr. 3 (Septembrie 1995):7, ca răspuns la Kinsella, „Letter on Intellectual Property Rights”. Este dificil să găseşti discuţii publicate ale ideilor lui Galambos, aparent deoarece propriile teorii restricţionează, în mod bizar, posibilitatea susţinătorilor săi să îi disemineze ideile. Vezi Jerome Tuccille, It Usually Begins with Ayn Rand (San Francisco: Cobden Press, 1971), pag. 69-71. Referinţe şi discuţii ale teoriilor lui Galambos pot fi găsite, totuşi, în David Friedman, „In defense of Private Orderings: Comments on Julie Cohen’s ‘Copyright and the Jurisprudence of Self-Help’,” Berkeley Technology Law Journal 13, nr. 3 (Toamna 1998): nota 52; şi în Stephen Foerster, „The Basics of Economic Government”, http://www.economic.net/articles/ar0001.html.
[32] Lysander Spooner, „The Law of Intellectual Property: or An Essay on the Right of Authors and Inventors to a Perpetual Property in Their Ideas”, în The Collected Works of Lysander Spooner, vol. 3, ed. Charles Shively (1855, retipărit, Weston, Mass.: M&S Press, 1971); Herbert Spencer, The Principles of Ethics, Vol. 2 (1893, retipărit Indianapolis, Ind.: Liberty Press, 1978), part IV, cap. 13, pag 121. Vezi de asemenea Wendy McElroy, „Intellectual Property: Copyright and Patent”, http://www.zetetics.com/mac/intpro1.htm şi http://www.zetetics.com/mac/intpro2.html; Şi Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?” pag. 818, 825
[33] Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 819
[34] Richard A. Posner, Economic Analysis of Law, 4th ed. (Boston: Little, Brown, 1992), § 3.3, pag. 38-45
[35] David D. Friedman, „Standards As Intellectual Property: An Economic Approach”, University of Dayton Law Review 19, nr. 3 (Primăvara 1994): 1109-29; şi David D. Friedman Law’s Order: What Economics Has to Do with Law and Why it Matters (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2000), cap 11. De asemenea şi Ejan Mackaay susţine proprietatea intelectuală din perspectivă utilitaristă, în „Economic Incentives in Markets for Information and Innovation”, în „Symposium: Intellectual Property”, Harvard Journal of Law & Public Policy 13, nr. 3, pag. 867. Susţinători mai vechi ai proprietăţii intelectuale pe baze utilitariste îi includ pe John Stuart Mill şi Jeremy Bentham. Vezi Arnold Plant, „The Economic Theory Concerning Patents for Inventions”, în Selected Economic Essays and Addresses (Londra: Routledge & Kegan Paul, 1974), pag. 44; Roger E. Meiners şi Robert J. Staaf, „Patents, Copyrights, and Trademarks: Property or Monopoly?” în „Symposium: Intellectual Property”, Harvard Journal of Law & Public Policy 13, nr. 3, pag. 911.
[36] Vezi Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 820-821; Julio H. Cole, „Patents and Copyrights: Do the Benefits Exceed the Costs?” http://www.economia.ufm.edu.gt/Catedraticos/jhcole/Cole%20_MPS_.pdf
[37] Vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Los Angeles: Nash Publishing, 1962): pag 652-60; Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty, pag. 123-24; Wendy McElroy, „Contra Copyright”, The Voluntaryist (Iunie 1985); McElroy, „Intellectual Property: Copyright and Patent”; Tom G. Palmer, „Intellectual Property: A Non+Posnerian Law and Economics Approach”, Hamline Law Review 12 (1989): 261; Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, în legătură cu Lepage, vezi Mackaay, „Economic Incentives”, pag. 869; Boudewijn Bouckaert, „What is Property?”, în „Symposium: Intellectual Property”, Harvard Journal of Law & Public Policy 13, nr. 3, pag. 775; N. Stephan Kinsella, „Is Intellectual Property Legitimate?” Pennsylvania Bar Association Intellectual Property Law Newsletter 1, nr. 2 (Iarna 1998): 3; Kinsella, „Letter on Intellectual Property Rights”, şi „In Defense of Napster and Against Second Homesteading Rule”.
F.A. Hayek pare de asemenea că se opune brevetelor de invenţie. Vezi The Collected Works of F.A. Hayek, vol. 1, The Fatal Conceit: The Errors of Socialism, ed. W.W. Bartley (Chicago: University of Chicago Press, 1989), pag. 6; şi Meiners and Staaf, „Patents, Copyrights, and Trademarks”, pag. 911. Cole contestă justificarea utilitaristă pentru brevete şi drepturi de autor în „Patents and Copyrights: Do the Benefist Exceed the Costs?”. Vezi de asemenea Fritz Machlup, U.S. Senate Subcommittee on Patents, Trademarks & Copyrights, An Economic Review of the Patent System, 85th Cong., a doua Sesune, 1958, Studiul nr. 15; Fritz Machlup şi Edith Penrose, „The Patent Controvery in the Nineteenth Century”, Journal of Economic History 10 (1950): 1; Roderick T. Long, „The Libertarian Case Against Intellectual Property Rights”, Formulations 3, nr. 1 (Toamna 1995); Stephen Breyer, „The Uneasy Case for Copyright: A Study of Copyright in Books, Photocopies, and Computer Programs”, Harvard Law Review 84 (1970): 281; Wendy J. Gordon, „An Inquiry into the Merits of Copyright: The Challanges of Consistency, Consent, and Encouragement Theroy”, Stanford Law Review 41 (1989): 1343; şi Jesse Walker, „Copy Catfight: How Intellectual Property Laws Stifle Popular Culture”, Reason (Martie 2000)
[38] McElroy, „Intellectual Property: Copyright and Patent”. Un adversar al proprietăţii intelecuale a fost şi editorialistul jacksoninan al secolului XIX Wiliam Legget. Vezi Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?” pag 818, 828-29. Ludwig von Mises nu şi-a exprimat nicio opinie în legătură cu acest subiect, doar a exprimat implicaţiile economice ale prezenţei sau absenţei unei asemenea legislaţii. Vezi Human Action, a 3-a ediţie revizuită (Chicago: Henry Regnery, 1966), cap. 23, secţiunea 6, pag. 661-62
[39] Conform lui Justinian, „Justiţia este dorinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia ce merită …. Preceptele legii sunt acestea: să trăieşti onest, să nu faci rău nimănui, să dai fiecăruia ce merită”. The Institutes of Justinian: Text, Translation, and Commentary, trans J.A.C. Thomas (Amsterdam: North-Holland, 1975).
[40] Pentru defectele utilitarismului şi a comparaţiilor interpersonale de utilitate, vezi Murray N. Rothbard, „Praxeology, Value Judgments, and Public Policy”, în The Logic of Action One (Cheltenham, U.K.: Edward Elgar, 1997), în mod special p. 90-99; Rothbard, „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics”, în The Logic of Action One; Anthony de Jasay, Against Politics: on Government, Anarchy, and Order (London: Routledge, 1997), p. 81-81, 92, 98, 144, 149-51.
Despre scientism şi empirism, vezi Rothbard, „The Mantle of Science”, în The Logic of Ation One; Hans-Hermann Hoppe, „In Defense of Extreme Rationalism: Thoughts on Donald McCloskey’s The Rhetoric of Economics”, Review of Austrian Economics 3 (1989): 179.
Despre dualismul epistemologic, vezi Ludwig von Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science: An Essay on Method, 2nd ed. (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1962); Ludwig von Mises, Epistemological Problems of Economics, traducere George Reisman (New York: New York University Press, 1981); Hans-Hermann Hoppe, Economic Science and the Austrian Method (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1996); şi Hoppe, „In Defense of Extreme Rationalism”.
[41] Mises afirmă: „Deşi este obişnuit să vorbeşti de bani ca despre o măsură a valorii şi a preţurilor, noţiunea este complet eronată. Atât timp cât teoria subiectivă a valorii este acceptată, problema măsurării nu poate apărea”. „On the Measurement of Value”, în The Theory of Money and Credit, trad. H.E. Batson (1912; retipărită, Indianapolis, Ind: Liberty Fund, 1980), p. 51. De asemenea „Banii nu reprezintă un etalon al valorii şi nici al preţurilor. Banii nu măsoară valoarea. Nici preţurile nu se măsoară în bani: ele reprezintă cantităţi de bani”. Ludwig von Mises, Socialism: An Economic and Sociological Analysis, 3rd rev. Ed., trad. J. Kahne (Indianapolis, Ind.: Liberty Press, 1981), p. 99; vezi de asemenea Mises, Human Action, pag. 96, 122, 204, 210, 217 şi 289.
[42] Pentru un studiu excelent şi o critică a justificărilor cost-beneficii în favoarea brevetelor de invenţie şi drepturile de autor, vezi Cole, „Patents and Copyrights: Do the Benefits Exceed the Costs?”. Pentru o discuţie folositoare cu privire la dovezile în acest sens, vezi Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 300-2; Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 820-21, 850-51; Bouckaert, „What is Property?”, pag 812-813; Leonard Prusak, „Does the Patent System have Measurable Economic Value?” AIPLA Quarterly Journal 10 (1982): 50-59; şi Leonard Prusak, „The Economic Theory Concerning Patents and Inventions”, Economica 1 (1934): 30-51
[43] Vezi Cole, „Patents and Copyrights: Do the Benefits Exceed the Costs?” pentru mai multe exemple de costuri ale legislaţiei din domeniul brevetelor de invenţie şi a drepturilor de autor.
[44] Plant, „The Economic Theory Concenrning Patents for Inventions”, pag. 43. Vezi de asemenea Rothbard, Man, Economy, and State, pag 658-659:
Nu este deloc evident faptul că brevetele încurajează o creştere a cheltuielilor cu cercetarea. Dar cu siguranţă brevetele deformează tipul de cheltuieli de cercetare care se efectuează…Cheltuielile de cercetare sunt astfel suprastimulate în primele etape, dinainte de a avea cineva un brevet şi sunt în mod nejustificat restrânse pentru perioada ulterioară obţinerii brevetului. În plus, anumite invenţii sunt considerate brevetabile, în timp ce altele nu. Sistemul de brevete are şi efectul de a stimula în mod artificial cheltuielile în domeniile brevetabile, în timp ce restricţionează în mod artificial cercetarea în domeniile ne-brevetabile.
[45] Rand, „Patents and Copyrights”, p. 130
[46] Plant afirmă în mod corect că „sarcina distingerii între descoperirile ştiinţifice şi aplicaţiile practice, care pot fi brevetate … este de multe ori derutantă chiar şi pentru cei mai rafinaţi avocaţi”. „The Economic Theory Concerning Patents for Inventions”, pag 49-50. Într-o notă similară, Curtea Supremă de Justiţie a SUA a spus că „specificaţiile şi cererile brevetului … constituie unul dintre cele mai dificile instrumente legale de definit cu acurateţe”. Topliff v Topliff, 145 US 156, 171, 12 S.Ct. 825 (1892). Poate acest lucru se întâmplă deoarece legislaţia brevetelor nu are nicio ancoră în graniţele obiective ale proprietăţii reale, tangibile, şi este astfel în mod inerent vagă, amorfă, ambiguă şi subiectivă. Chiar și numai pentru ultimul motiv cineva ar putea crede că obiectiviştii – apărătorii înflăcăraţi ai obiectivismului şi oponenţii subiectivismului – s-ar opune brevetelor de invenţie şi drepturilor de autor.
[47] In re Trovato, 33 ISPQ2d 1194 (Fed Cir 1994). Recentele hotărâri au extins tipul de algoritmi de calculator sau matematici şi modele de afaceri care pot fi protejate prin brevete de invenţie. Vezi, de ex., State Street Bank & Trust Co. v Signature Financiar Group, 149 F3d 1368 (Fed Cir 1998). Cu toate acestea, indiferent unde se trage linie între „legile naturii” sau „ideile abstracte”, care nu sunt brevetabile, şi „aplicaţiile practice”, care sunt, legislaţia va face tot timpul o distincţie între cele două.
[48] Spooner, „The Law of Intellectual Property”; McElroy, „Intellectual Property: Copyright and Patent”; Palmer „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 818, 825.
[49] Vezi Galambos, The Theory of Volition, vol. 1. Evan R. Soulé Jr., „What is Volitional Science?” http://www.tuspco.com/html/what_is_v-50_.html. Am citit doar idei sumare are teoriilor lui Galambos. De asemenea am întâlnit, spre surprinderea mea, un galambosian real, viu (credeam că sunt personaje fictive ale lui Tuccille [It Usually Begins with Ayn Rand, pag. 69-71] ), la o conferinţă a Institutului Mises cu câţiva ani în urmă. Critica ideilor lui Galambos care urmează se aplică doar în măsura în care descriu în mod corect ideile sale.
[50] Friedman, „In Defense of Private Orderings”, n.52; Forester, „The Basics of Economic Government”.
[51] Rand, „Patents and Copyrights”, pag. 133.
[52] Friedman, „In Defense of Private Orderings”, n52
[53] Tuccille, It Usually Begins with Ayn Rand, pag. 70. Bineînţeles presupun că orice alt galambosian, în afară de Galambos însuşi, având acelaşi tip de problemă, nu va putea să îşi schimbe numele ca o soluţie la această problemă, deoarece această soluţie a fost ideea „absolută” şi inalienabilă a lui Galambos.
[54] Harry Binswanger, ed., The Ayn Rand Lexicon: Objectivism from A to Z (New York: New American Library, 1986), pag. 326-327, 467.
[55] Rolul economic fundamental, sau catalactic, al drepturilor de proprietate privată, alături de preţurile monetare ce se nasc ca urmare a schimburilor de proprietate, este de a permite calculul economic. Vezi N. Stephan Kinsella, „Knowledge, Calculation, Conflict, and Law: Review of Randy E. Barnett, The Structure of Liberty: Justice and the Rule of Law”, Quarterly Journal of Austrian Economics 2, nr. 4 (Iarna, 1999): 49-71.
[56] Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989), pag. 235, n. 9
[57] Plant, „The Economic Theory Concerning Patents for Inventions”, pag. 35-36; David Hume, An Inquiry Concerning the Principles of Morals: With a Supplement: a Dialogue (1751; retipărit, New-York: Liberal Arts Press, 1957); Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 261-66 şi nota 50 (distinge între raritate „statică” şi „dinamică”), de asemenea şi pag. 279-80); Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 860-61, 864-65; şi Rothbard, „Justice and Property Rights”, în The Logic of Action One, pag. 274; despre Tucker, vezi McElroy, „Intellectual Property: Copyright and Patent”.
[58] Hoppe, A Theory of Socialsim and Capitalism, pag. 140-41. Nu vreau să restricţionez drepturile la cele vizibile [cu ochiul liber – n. tr.]; Termenul “vizibile” se referă aici la observabil sau perceptibil. Îi datorez această clarificare lui Gene Callahan.
[59] Robert Frost, „The Mending Wall”, în North of Boston, 2nd ed. (New York: Henry Holt, 1915), pag. 11-13. (Vă rog nu îmi trimiteţi e-mail-uri despre acest subiect. Nu mă interesează ce a vrut Frost să spună „cu adevărat” în acel poem. Doar îmi place expresia).
[60] Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, pag. 138
[61] Pentru o viziune corectă cu privire la regula aproprierii şi a primei utilizări (distincţia anterior-ulterior) vezi Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, pag. 141-44; Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1993), pag. 191-93; Jeffrey M. Herbener, „The Pareto Rule and Welfare Economics”, Review of Austrian Economics 10, nr. 1 (1997): 105: „Odată ce obiectul este deţinut de primul utilizator, alţii nu mai au opţiunea de fi primii utilizatori; astfel, preferinţele lor în acel moment nu au nicio influenţă asupra naturii Pareto superiorare a achiziţiei de către primul utilizator”; şi de Jasay, Against Politics, pag. 172-79. Pentru o justificare etică a unei asemenea scheme a drepturilor de proprietate, vezi Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalsim, cap. 7; Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property; Rothbard, The Ethics of Liberty; Rothbard, „Justice and Property Rights” în The Logic of Action One; N. Stephan Kinsella, „A Libertarian Theory of Punishment and Rights” Loyola of Los Angeles Law Review 30 (Primăvara 1996): 697; N. Stephan Kinsella, „New Rationalist Directions in Libertarian Rights Theory”, Journal of Libertarian Studies 12, nr. 2 (Toamna 1996): 313-26.
[62] Thomas Jefferson către Isaac PcPherson, Monticello, 13 August 1813, scrisoare, în The Writings of Thomas Jefferson, vol. 13, ed. A.A. Lipscomb and A.E. Bergh (Washington, D.C.: Thomas Jefferson Memorial Association, 1904), pag. 326-38. Jefferson a recunoscut că, din cauză că ideile nu sunt rare, brevetul de invenţie şi dreptul de autor nu sunt drepturi naturale, şi pot fi justificate doar din perspectivă utilitaristă, că promovează invenţiile utile şi operele literare (chiar şi atunci, ele trebuie create statutar, din moment ce nu sunt drepturi naturale). Vezi Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 278 n. 53. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că Jefferson a susţinut brevetele, nici măcar cu o justificare utilitaristă. Edward C. Walterscheid, istoric în domeniul brevetelor, arată că „pe parcursul vieţii sale, [Jefferson] a menţinut o doză sănătoasă se scepticism în legătură cu valoarea sistemului de brevete”. “Thomas Jefferson and the Patent Act of 1793”, Essays in History 40 (1998)
[63] Rand, „Patents and Copyrights”, pag. 131. Mises, în Human Action [disponibilă şi în limba română la adresa http://mises.ro/43/ – n.tr.] pag. 661, recunoaşte că nu este nevoie să economiseşti folosirea unor „formule”, „deoarece capacitatea lor de a furniza servicii nu poate fi epuizată”. La pagina 128, arată
Un lucru care furnizează asemenea servicii nelimitate este, de exemplu, cunoaşterea relaţiei cauzale implicate în procesul respectiv. Formula sau reţeta care ne informează cum să pregătim cafeaua, odată cunoscută, furnizează servicii nelimitate. Ea nu pierde nimic din capacitatea ei de producţie, indiferent cât de frecvent este întrebuinţată; puterea ei de producţie este inepuizabilă; de aceea ea nu este un bun economic. Omul care acţionează nu este niciodată confruntat cu situaţii în care are de ales între valoarea de utilizare a unei formule cunoscute şi vreun alt lucru folositor.
Vezi de asemenea pag. 364
[64] Plant, „The Economic Theory Concerning Patents for Inventions”, pag. 36. De asemenea, Mises, Human Action, pag. 364: „Asemenea reţete sunt de regulă bunuri gratuite, deoarece capacitatea lor de a produce anumite efecte este nelimitată. Ele pot deveni bunuri economice numai dacă sunt monopolizate şi utilizarea lor este restricţionată. Orice preţ plătit pentru serviciile furnizate de o reţetă este întotdeauna un preţ de monopol. Este irelevant dacă restricţionarea utilizării reţetei este făcută cu putinţă de condiţii instituţionale – de felul patentelor şi al legilor de copyright – sau de faptul că formula este ţinută secretă şi alte persoane nu reuşesc să o ghicească.”
[65] Bouckaert, „What is Property?”, pag. 793; vezi de asemenea pag. 797-99.
[66] Bouckaert, „What is Property?”, pag 799, 803.
[67] Se poate argumenta că obiectele ideale merită protecţie legală ca proprietate deoarece sunt „bunuri publice”, adică datorită externalităţilor negative care apar dacă proprietatea intelectuală nu este protejată legal. Cu toate acestea, conceptul de bunuri publice nu este nici coerent, nici justificabil. Vezi Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 279-80, 283-87; Hans-Hermann Hoppe, „Fallacies of the Public Goods Theory and the Production of Security”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 1 (Iarna 1989): 27; de asemenea Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property, cap. 1. După cum subliniază Palmer:
[C]ostul producerii oricărui serviciu sau bun include nu numai munca, capitalul şi alte componente de cost, dar şi costurile privind îngrădirea (sau excluderea). Cinematografele, de exemplu, proiectează case de bilete, pereţi şi aprozi, toate destinate să excludă non-contributorii de la a beneficia de pe urma serviciului. Bineînţeles că, în mod alternativ, deţinătorii filmelor ar putea amenaja proiectoare şi ecrane în parcurile publice şi încerca să îi împiedice pe trecători să se uite la film, sau ar putea cere statului să îi oblige pe toţi non-contribuitorii să poarte ochelari speciali care i-ar împiedica să vadă filmul. Cinematografele în aer liber, puse în situaţia de a avea trecători care se uită peste gard la filme, au instalat – cu costuri considerabile – boxe audio individuale pentru fiecare maşină, în acest mod făcând imaginile disponibile în mod public foarte puţin interesante… Costurile excluderii sunt implicate în producţia fiecărui bun imaginabil. Nu există nicio justificare convingătoare pentru evidenţierea anumitor bunuri şi dorinţa ca statul să subvenţioneze o parte din costurile de producţie printr-o acţiune colectivă impusă de stat, doar pentru că [unii] fac disponibil bunul respectiv într-o manieră non-exclusivă.
Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 284-85. Nu există nicio modalitate pentru a demonstra că ideile sunt în mod clar bunuri publice. Mai mult, chiar dacă ideile ar fi fost bunuri publice, asta nu justifică tratarea lor ca drepturi de proprietate, pentru aceleaşi motive pentru care nici măsurile care sporesc bogăţia nu sunt în mod necesar justificate, după cum a fost discutat mai sus.
[68] Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 264.
[69] Vezi Rand, „Patents and Copyrights”; Kelley, „Response to Kinsella”; Franck, „Intellectual and Personality Property” şi „Intellectual Property Rights: Are intangibles True Property?”
[70] Vezi Hoppe, A theory of Socialism and Capitalism, cap. 7, în special pag. 138
[71] Hoppe, A theory of Socialism and Capitalism, pag. 142; de Jasay, Against Politics, pag. 172-79; şi Herbener, „The Pareto Rule and Welfare Economics”, pag. 105
[72] Ocuparea sau luarea unui lucru în posesie „poate lua trei forme: (1) prin cuprinderea lui fizică, (2) prin formarea lui şi (3) prin simpla marcare a lui ca find al nostru”. Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 838.
[73] De asemenea, nu trebuie să mă bazez pe „proprietatea” asupra muncii mele; vorbind în mod strict, munca nu poate fi deţinută în proprietate, şi nu trebuie să mă bazez pe proprietatea asupra muncii pentru a arăta că îmi menţin controlul asupra proprietăţii mele pe măsură ce o transform.
[74] Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?” pag. 838 (sublinierea noastră), citându-l pe Georg W.F. Hegel, Hegel’s Philosophy of Right, trad. T.M. Knox. (1821; retipărită, London: Oxford Univeristy Press, 1967), pag. 45-46
[75] Nici măcar susţinătorii proprietăţii intelectuale precum Rand nu pretind că este suficientă creaţia per se pentru a da naştere unor asemenea drepturi, sau că aceasta este măcar necesară. Nu este necesară deoarece proprietatea nedeţinută poate fi apropriată prin simpla ocupare, care nu implică nicio „creaţie”, decât dacă cineva întinde conceptul fără limită. Nu este nici suficientă, deoarece Rand cu siguranţă că nu ar susţine crearea unui lucru folosind materiile prime deţinute de alţii, dându-i astfel hoţului-creator drept de proprietate asupra obiectului. Viziunea lui Rand spune că drepturile, inclusiv drepturile de proprietate, apar doar atunci când există posibilitatea unui conflict. Rand, de exemplu, vede drepturile ca un concept social ce ia naştere doar atunci când este implicată mai mult de o persoană. Vezi Rand, „Man’s Rights”, în Capitalism: The Unknown Ideal, pag. 321: „Un ‘drept’ este un principiu moral ce defineşte şi sancţionează libertatea de acţiune a individului într-un context social”. Într-adevăr, după cum argumentează Rand, „Drepturile omului pot fi violate doar prin folosirea forţei fizice”, adică un conflict asupra unei resurse rare. „The Nature of Government”, în Capitalsim: The Unknown Ideal, pag. 330. La pag. 334 Rand încearcă (fără succes) să justifice statul, ca agenţie care impune respectarea drepturilor, bazându-se pe faptul că pot exista „dezacorduri oneste” – conflict – chiar între oameni „complet raţionali şi cu o moralitate fără cusur”. Aşadar, conform teoriei lui Rand, creaţia per se nu este nici necesară nici suficientă, la fel cum se întâmplă în teoria proprietăţii susţinută în lucrarea de faţă.
[76] Din aceste motive nu sunt de acord cu abordarea bazată pe creaţie a obiectiviştilor David Kelley şi Murray Franck. Conform lui Franck, „Intellectual and Personality Property”, pag. 7, „deşi drepturile de proprietate ajută la ‘raţionalizarea’ rarităţii, raritatea nu se află la baza drepturilor de proprietate. Această viziune … pare că inversează cauza şi efectul în sensul că vede drepturile ca o funcţie a nevoilor sociale în loc să le vadă ca inerente individului care, la rândul său, trebuie să trăiască în societate”.
Nu sunt sigur ce înseamnă să spui că drepturile, care sunt concepte relaţionale ce se aplică doar într-un context social, sunt „inerente” individului, sau că sunt „funcţii” ale cuiva. Prima noţiune se apropie de pozitivism (implicând că drepturile au o „sursă”, ca şi cum ar putea fi decretate de Dumnezeu sau de stat) iar ultima se apropie de scientism (prin folosirea noţiunilor precise de „funcţii” caracteristice matematicii și ştiinţelor naturale). Iar argumentul în favoarea drepturilor de proprietate nu se bazează pe o nevoie de a „raţiona” lucrurile rare, ci, în schimb, pe nevoia individului de a folosi mijloace pentru a-şi atinge scopurile şi pentru evitarea conflictului interpersonal asupra unor asemenea mijloace. Astfel, raritatea nu este „baza” drepturilor de proprietate, ci o condiţie de fundal necesară, care trebuie să existe înainte ca drepturile de proprietate să apară sau să capete vreun sens; conflictul poate apărea doar asupra resurselor rare, nu asupra celor abundente. (După cum am evidenţiat în nota precedentă, obiectivismul susţine de asemenea posibilitatea conflictului ca o condiţie necesară pentru drepturile de proprietate).
Mai mult decât atât, argumentul bazat pe raritate susţinut aici este o „funcţie a nevoilor societăţii” la fel de puțin cum este şi abordarea obiectivistă a lui Franck. Franck crede că oamenii „au nevoie” să poată crea lucruri pentru a supravieţui – într-un cadru social unde prezenţa altor oameni ar face posibilă apariţia disputelor. „Astfel”, legea ar trebui să protejeze drepturile asupra lucrurilor create. Dar argumentul bazat pe raritate recunoaşte că oamenii „au nevoie” să poată folosi resurse rare iar acest lucru necesită evitarea conflictelor; astfel, legea ar trebui să aloce drepturile de proprietate asupra resurselor rare. Oricare ar fi meritele relative ale poziţiilor bazate pe raritate sau pe creaţie, argumentul rarităţii nu este mai colectivist decât cel al creaţiei, iar argumentul creaţionist nu este mai individualist decât cel bazat pe raritate.
Kelley, în “Response to Kinsella”, pag. 13, spune:
„Drepturile de proprietate sunt necesare deoarece omul trebuie să îşi susţină viaţa prin folosirea raţiunii. Prima sarcină în această privinţă este aceea de a crea lucruri care au valoare în satisfacerea unor nevoi omeneşti, în loc să se bazeze pe ceea ce găsim în natură, aşa cum fac animalele… Baza esenţială a drepturilor de proprietate se regăseşte în fenomenul creaţiei valorii … Raritatea devine o problemă relevantă atunci când luăm în considerare folosirea lucrurilor din natură, precum pământul, ca intrări în procesele de creare a valorii. Ca regulă generală, aş spune că sunt necesare două condiţii pentru aproprierea unor lucruri din natură şi dobândirea calității de proprietar asupra lor: (1) trebuie să le folosească într-un scop productiv şi (2) acel scop productiv trebuie să necesite control exclusiv asupra lor, adică dreptul de a-i exclude pe alţii. Condiţia (2) se menţine doar atunci când resursa este rară. Dar pentru lucruri pe care cineva le creează, precum un nou produs, actul de creaţie în sine reprezintă sursa acelui drept, indiferent de raritate” (sublinierea noastră).
Motivele pentru care nu sunt de acord cu Kelley ar trebui să fie evidente, dar trebuie să scot în evidenţă faptul că toată acţiunea umană, inclusiv creaţia „valorilor”, trebuie să se bazeze pe folosirea unor mijloace rare, adică lucrurile materiale din care lumea este făcută. Fiecare act de creaţie implică lucruri făcute din atomi deja existenţi; nici acest lucru, nici recunoaşterea lui, nu ne aseamănă animalelor, într-un sens peiorativ. Faptul că oamenii, spre deosebire de animale, doresc să creeze bunuri de ordin mai înalt prin folosirea unor resurse rare nu schimbă această analiză. În al doilea rând, Kelley susţine două reguli separate pentru aproprierea resurselor rare: prima folosire a acelei resurse şi crearea cu ajutorul proprietăţii sale a unui model nou, folositor, sau artistic, acest ultim mod oferind creatorului dreptul de a-i opri pe toţi ceilalţi să folosească acel model, chiar folosind proprietatea pe care ei o deţin. După cum voi discuta mai jos, aceste două reguli de apropriere se află în conflict, şi doar prima poate fi justificată. În ultimul rând, Kelley afirmă că realizatorul unui nou produs este proprietarul său deoarece el l-a creat, indiferent de raritate. Dacă Kelley se referă aici la un produs tangibil, precum o cursă de şoareci, un asemenea bun este un lucru material, tangibil, rar. Se poate presupune că realizatorul deţinea în proprietate materiile prime care au fost transformate în produsul final. Dar nu îi este necesar un drept asupra obiectului ideal „model sau idee de cursă de şoareci” pentru a deţine în proprietate produsul final; el deja deţinea materiile prime şi continuă să le deţină şi după ce le remodelează. Dacă Kelley se referă la faptul că, prin crearea unui model sau a unei idei, cineva achiziţionează dreptul de control asupra resurselor rare ale tuturor celorlalţi, atunci susţine o nouă regulă de apropriere, pe care o voi critica mai jos.
[77] Vezi, de ex., Murray N. Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, vol. 1 (Brookfield, Vt.: Edward Elgar, 1995), pag. 453: „Adam Smith a fost, într-adevăr, singurul responsabil pentru introducerea în economie a teoriei valorii-muncă. Astfel, Smith poate fi tras la răspundere în mod plauzibil pentru apariţia şi monumentalele consecinţe ale marxismului”. Chiar şi gânditori care altfel sunt raţionali pun câteodată un accent nejustificat pe importanţa muncii în procesul aproprierii şi pe capacitatea ei de a fi „deţinute”. Rothbard însuşi, de exemplu, presupune că un individ „îşi deţine propria persoană şi astfel propria muncă”. Rothbard, „Justice and Property Rights”, pag. 284, sublinierea noastră; vezi, de asemenea, Rothbard, The Ethics of Liberty, pag. 49. Este o metaforă ce ne induce în eroare să vorbim de „proprietatea asupra muncii cuiva” (sau asupra vieţii sau ideilor). Dreptul de a folosi sau a profita de pe urma muncii cuiva este doar o consecinţă a controlului asupra propriului corp, la fel cum dreptul la „liberă exprimare” este doar o consecinţă, sau un derivat, ar dreptului de proprietate privată, după cum recunoaşte Rothbard în The Ethics of Liberty, în special cap. 15.
[78] Vezi de asemenea Reisman, Capitalism, pag. 388-89.
[79] Hoppe, A theory of Socialism and Capitalism, pag. 139-41, 237 nota 17
[80] Vezi McElroy, „Intellectual Property: Copyright and Patent”; Roy Halliday, „Ideas as Property”, Formulations 4, nr. 4 (Vara 1997); Bouckaert, „What is Property?” pag. 804-5; Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 280, 291-95; Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?” pag. 821 nota 8, 851-55, 864; şi Richard O. Hammer, „Intellectual Property Rights Viewd as Contracts”, Formulations 3, nr. 2 (Iarna 1995-96).
[81] Vezi, de ex., Kinsella, „A Theory of Contracts”; Rothbard, The Ethics of Liberty, cap. 19; Williamson M. Evers, „Toward a Reformulation of the Law of Contracts”, Journal of Libertarian Studies 1, nr. 1 (Iarna 1977):3-13; şi Randy E. Barnett, „A Consent Theory of Contract”, Columbia Law Review 86 (1986): 269-321.
[82] Conform meta-regulii dreptului internaţional pacta sunt servanda (contractele trebui să fie observate), contractele dintre suverani (statele, în contextul legislaţiei internaţionale) creează o „lege a acordului” între acele părţi implicate. Vezi Paul E. Comeaux şi N. Stephan Kinsella, Protecting Foreign Investment Under International Law: Legal Aspects of Political Risc (Dobbs Ferry, N.Y.: Oceana Publications, 1997), cap. 2,5.
[83] Pentru o definiţie a „privity of contract”, vezi Black’s Law Dictionary, ed. 6 (St. Paul, Minn.: West Publishing, 1990), pag. 1199. Vezi, de asemenea, în contextul proprietăţii intelectuale, Bouckaert, „What is Property?”, pag. 795, 805
[84] Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, pag. 139-41, 237 nota 17.
[85] Rothbard, The Ethics of Liberty, pag. 123
[86] Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 853. Palmer citează următor pasaj revelator din Hegel:
Substanţa dreptului unui autor sau inventator nu poate fi găsită în primă instanţă în presupunerea că, atunci când el vinde o singură copie a acelui lucru, stabileşte în mod arbitrar că puterea de a produce facsimile ale acelui lucru, o putere care în consecinţă trece în posesia altcuiva, nu ar trebui să devină proprietatea celuilalt, ci ar trebui să rămână a lui. Prima întrebare care apare este dacă o asemenea separare între proprietatea asupra unui obiect şi puterea de a produce facsimile, care este cedată odată cu obiectul, este compatibilă cu conceptul de proprietate, sau dacă nu cumva anulează dreptul de proprietate liber şi complet de care depinde inițial opţiunea producătorului individual al lucrării intelectuale, pentru a-şi rezerva puterea de a reproduce, sau pentru a renunța la această putere ca la un lucru de valoare, sau pentru a nu îi atribui nicio valoare şi a o ceda laolaltă cu exemplarul individual al muncii sale. (Hegel’s Pilosophy of Right, pag. 55, citat în Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 853, nota 138).
Şi, după cum a observat Kant:
Cei care consideră publicarea unei cărţi ca exercitarea dreptului de proprietate cu referinţă la o singură copie – ce putea ajunge la posesor ca un [manuscris] al autorului, sau ca o operă tipărită de alt editor – şi care totuşi, prin rezervarea anumitor drepturi …, restricţionează exercitarea drepturilor de proprietate, susţinând ilegalitatea reproducerii – nu vor reuşi să îşi atingă scopul. Deoarece drepturile unui autor asupra propriilor gânduri rămân ale lui indiferent de re-imprimare; şi cum nu poate exista o permisiune distinctă acordată cumpărătorului unei cărți pentru, şi o limitare a, utilizării sa ca proprietate, cum poate fi o simplă presupunere suficientă pentru o asemenea obligaţie? (Immanuel Kant, “Was ist ein Buch?”, în Die Metaphysic die Sitten, ed. W. Weischedel [Frankfurt a.M.: Suhrkamp Verlag, 1977], pag. 581, tradusă şi citată în Palmer, “Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 853 nota 138).
Pentru o traducere alternativă, vezi Immanuel Kant, Essay Three: Of the Injustice of Counterfeiting Books, trad. John Richardson, ed. şi rev de Stephen Palmquist (Philopsychy Press, 1994).
[87] Rothbard, The Ethics of Liberty, pag. 123.
[88] Kinsella, „Knowledge, Calculation, Conflict, and Law”; Jörg Guido Hülsmann, „Knowledge, Judgement, and the Use of Property”, Review of Austrian Economics 10, nr. 1 (1997), pag. 44
[89] Bineînţeles că, în anarho-capitalism, este dificil de prezis ce regimuri contractuale extinse, reţele sau instituţii vor apărea. Diverse enclave sau comunităţi ar putea să ceară de la clienţii, patronii sau „cetăţenii” lor să se supună unor reguli asemănătoare proprietăţii intelectuale. Despre anarho-capitalism, vezi Hans-Hermann Hoppe, „The Private Production of Defense”, Journal of Libertarian Studies 14, nr. 1 (Iarna 1998-1999): 27-52.
[90] Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 280, 292-93; şi Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 854-55.
[91] UTSA, § 1; Halligan, “Restatement of the Third Law—Unfair Competition: A Brief Summary,” § 40, comentariul d.
[92] Despre răspunderea asupra comportamentului altuia sau despre participaţie vezi, e.g., Codul Penal al Texasului 7.02 (Răspunderea penală pentru comportamentul altuia) şi 15.02 (Participaţiunea la fapta penală). Pentru definiţii ale termenilor „instigare”, „complice”, „acord” şi „complot” a se vedea Black’s Law Dictionary.
[93] Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 280
[94] Vezi Palmer, „Intellectual Property: A Non-Posnerian Law and Economics Approach”, pag. 281; şi Palmer, „Are Patents and Copyrights Morally Justified?”, pag. 831, 862, 864-65.
[95] Acestea şi alte brevete pot fi obţinute de la http://www.delphion.com, http://www.uspto.gov/patft/index.html, sau http://www.patentgopher.com. Vezi de asemenea „Wacky Patent of the Month”, http://colitz.com/site/wacky.htm; IBM, „Gallery of Obscure Patents”, http://patents.ibm.com/gallery; şi Greg Aharonian, „Bustpatents”, http://www.bustpatents.com.
[96] Final Report, National Commission on New Technological Uses (CONTU) of Copyright Works, 31 Iulie 1978 (Washington, D.C.: Library of Congress, 1979); Apple Computer, Inc. v Franklin Computer Corporation, 714 F2d 1240 (3d Cir 1983); NEC Corp. and NEC Electronics, Inc. v Intel Corp., 1989 Copr.L.Dec. ¶ 26,379, 1989 WL 67434 (ND Cal 1989).

Consider că subiectul proprietăţii intelectuale este foarte important, mai ales în lumina legislaţiilor propuse de guvernele lumii în vederea reglementării şi cenzurării internetului (vezi SOPA, PIPA, ACTA). Şi în loc să atac problema spunând că „au mers prea departe”, acceptând în mod tacit ideea ce stă la baza problemei, am decis să traduc această carte care, cred eu, desfinţează legitimitatea ideii de proprietate intelectuală. Traducerea a fost corectată şi revizuită de Tudor Smirna. Text publicat cu acordul autorului. Originalul poate fi găsit pe sit-ul Mises.org.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.