Conform Constituţiei (din orice stat civilizat) toţi cetăţenii au obligaţia de a contribui la cheltuielile publice prin plata de taxe şi impozite. Dar niciun articol din Constituţie nu coroborează această obligaţie cu un drept de a controla (într-un mod practic) modul în care sunt efectuate aceste cheltuieli publice precum şi dacă contribuabilul este de acord sau nu cu aceste cheltuieli.
Conform teoriei dreptului fiscal, toate taxele sunt plătite de bună voie de către cetăţeni care beneficiază, în schimb, de protecţia statului precum şi de alte servicii publice (învăţământ, sănătate, justiţie, cultură, etc.). Acest lucru seamănă izbitor de mult cu definiţia societăţilor de asigurare de tip mutual – adică acele societăţi în care fiecare membru al unei organizaţii mutuale este, în acelaşi timp, asigurat şi asigurator. Deci, am putea spune astfel că statul este o organizaţie de acest tip. În consecinţă, orice cetăţean care nu mai doreşte să participe la costuri şi să beneficieze de protecţia şi serviciile oferite de stat este liber să îşi retragă participarea. De bunăvoie achită taxele, de bunăvoie să se poată retrage din acest mecanism.
Dar această constructie teoretică nu corespunde sub nicio formă vieţii reale. În realitate, Guvernul se comportă ca un tâlhar care spune victimei sale „Viaţa sau banii”. Din această cauză şi în unanimitate plătitorii de taxe achită sumele de bani în baza acestei ameninţări.
Este adevărat că Guvernul nu are nevoie să pândească la drumul mare şi să iasă din tufişuri ţinând în mână o armă, sustrăgând victimei sale portofelul. Dar folosirea mai multor hârtii (denumite acte fiscale pentru a linişti victimele) nu face ca jaful să fie mai acceptabil, dimpotrivă.
Ca o diferenţă între un tâlhar de drept comun şi Guvern, primul îşi asumă responsabilitatea în mod personal. El nu pretinde că are un drept prevăzut de lege în baza căruia te deposedează de bani sau că banii furaţi îi va folosi în interesul tău. El nu spune că este altceva decât un simplu tâlhar.
După ce îţi ia banii, tâlharul te lasă liber să te plimbi unde vrei. Nu te urmăreşte de-a lungul drumului interzicându-ţi să faci o faptă sau alta şi nici nu te obligă să faci anumite fapte susţinând că sunt în interesul tău.
Din acest punct de vedere, acei tâlhari care se autointitulează „Guvern” procedează exact invers decât cei descrişi anterior.
Primul lucru ce poate fi observat este că – spre deosebire de un tâlhar obişnuit – Guvernul nu îşi asumă responsabilitatea faptelor sale. Dimpotrivă, ei desemnează într-un mod nepublic (dar nu secret) câţiva funcţionari care vor acţiona în numele său.
După numirea funcţionarului, Guvernul va face instructajul funcţionarului său:
„Du-te la XY şi spune-i că „Guvernul” are nevoie de bani pentru a acoperi cheltuiala pentru protecţia persoanei sale şi a bunurilor deţinute. Dacă îţi va argumenta că nu a semnat nici un contract cu noi şi că nu doreşte protecţia Guvernului, spune-i că nu este treaba lui şi că noi AM ALES să îl protejăm indiferent dacă vrea sau nu. Şi dacă îţi va da banii, promite-i că vom oferi o chitanţă care îl va proteja de alte asemenea cereri pe întreg parcursul anului.
Dacă va refuza să se conformeze cererilor tale, execută silit toate bunurile sale şi opreşte banii nu numai pentru solicitarea noastră iniţiala cât şi pentru cheltuielile ocazionate de această executare silită. Dacă opune rezistenţă la executarea silită, atunci solicită ajutorul altor membri ai Guvernului. Dacă rezistenţa va continua în formă armată atunci capturează-l, întocmeşte rechizitoriul, obţine o condamnare şi trimite-l la închisoare.”
Acest fragment este, de fapt, varianta pentru cetăţenii de rând ai Codului fiscal, Codului de procedură fiscală, Codului penal şi Codului de procedură penală.
Aceste acte normative stau la baza plăţii „voluntare” a taxelor şi impozitelor. Tot ele sunt şi temeiul „suportului” acordat de către cetăţeni Guvernului în acţiunile sale de împărţire şi folosire a banilor publici în „beneficiul” cetăţenilor săi.
De ce ar trebui să fie evaziunea fiscală un caz de legitimă apărare?
Pentru că fiecare cetăţean care plăteşte un ban Guvernului nu face decât să ofere acestuia mijloacele materiale de a scoate mai mulţi bani de la acelaşi cetăţean plătitor.
Pentru că Guvernul care încasează banii îi va folosi după bunul său plac, inclusiv pentru viitoare „tâlhării” făcute împotriva propriilor cetăţeni.
Pentru că este o absurditate perfectă faptul că anumite persoane (funcţionari publici) încasează cu forţa banii de la cetăţeni în scopul de a-l proteja tocmai de asemenea acţiuni;
Pentru că este absurd ca aceşti funcţionari să încaseze banii cu forţa pentru a proteja un cetăţean care nu doreşte să fie protejat.
Pentru că singura cale ca cetăţenii să aibă libertate politică (adică dreptul de a-şi exercita prerogative acordate de lege) este aceea de a-şi păstra banii în propriul buzunar până când vor primi asigurări rezonabile de la Guvern că aceştia vor fi folositi în beneficiul lor şi nu împotriva lor.
Pentru că nu există un Guvern în această lume care să poată fi calificat „de încredere” sau să fie suspectat de intenţii bune la adresa cetăţenilor săi.
Prin prisma celor menţionate, nu credeţi că evaziunea fiscală este o formă de legitimă apărare împotriva abuzurilor statului? Oare instanţele penale vor lua în considerare o asemenea argumentaţie?
PS: orice asemănare cu viaţa reală este pur şi simplu întâmplătoare.
Articolul a fost tradus şi adaptat după lucrările filosofului american Lysander Spooner.
