Suntem cu toţii familiarizaţi cu fenomenul “spin doctors”, acei agenţi politici care se grăbesc să-şi spună părerea şi să influenţeze astfel opinia publică conducând-o pe „calea corectă” după fiecare discurs, dezbatere sau alegeri. Ceea ce cu toţii uităm uneori este că puterea are proprii ei „spin doctors” în sens economic. Pentru fiecare ştire rea despre economie există o luptă pe care unii o duc cu scopul de a scoate, într-un fel sau altul, o interpretare bună de la ceea ce tocmai fusese anunţat.
Un subiect favorit este eternul statut al inflaţiei. În anii ’50 şi ’60 Fed-ul şi alte instituţii monetare credeau că inflaţia e scăpată de sub control dacă depăşeşte o rată anuală de 2%. Dar acelaşi efect de adormire a vigilenţei o are astăzi noul standard, cel de 4%, rată a inflaţiei care este considerată echivalentul dispariţiei inflaţiei cu totul. care dacă nu e depăşit, este considerat ca rata sub care inflaţia a dispărut. De fapt, adevărata implicaţie este că nu trebuie să ne îngrijorăm dacă rata inflaţiei rămâne sub pragul psihologic ce constă într-un număr din două cifre, prag atins pentru prima dată pe timp de pace de-a lungul recesiunilor inflaţioniste de la începutul şi sfârşitul anilor ’70.
Ei bine, în ianuarie 1990,cel puţin indicele costului vieţii a atins un prag mult mai mare decât numărul fatidic format din două cifre. În acea lună indicele a crescut cu 1,1% ceea ce înseamnă 13% ca rată anuală, egalând vârfurile inflaţioniste ale anilor ’70. A existat oare o îngrijorare serioasă? Au apăsat Fed-ul şi Administraţia, în sfârşit, butonul de alarmă?
Cu siguranţă nu, deoarece „spin doctor”-ii şi-au ocupat foarte repede posturile. Vedeţi dumneavoastră, dacă scoatem din ecuaţie categoriile de preţuri care cresc cel mai rapid, mâncarea şi energiea, lucrurile nu arată aşa rău. Mâncarea s-a scumpit cu 1,8% în ianuarie – o creştere anuală de 22%, în timp ce preţurile la energie s-au majorat cu nu mai puţin de 5,1%, adică o creştere anuală de 61%. Dar e OK, pentru că vinovat a fost frigul extrem din decembrie, care a ridicat preţurile la mâncare şi legume cu 10,2% luna următoare (reprezentând o creştere anuală de 122% ) şi a împins în sus preţul petrolului cu 26,3% (creştere anuală de 315% ).
Scoateţi din ecuaţie acele categorii cu preţuri volatile (deşi importante) şi astfel, obţinem o „rată de bază” satisfăcătoare (definită ca indicele preţurilor de consum mai puţin mâncarea şi energia) de „numai” 0,6% în Ianuarie, ce repreztină o creştere anuală de 7,5%. Cei de la putere admit că, într-adevăr, este un motiv de îngrijorare, dar, până la urmă, este mult sub temutul nivel de format din două cifre.
Însă trebuie să ne amintim că în timpul iernii există perioade cu temperaturi foarte scăzute şi efectele, chipurile „neprevăzute”, ale vremii tind întotdeauna să meargă în direcţia inflaţionistă, nu în cea deflaţionistă.
Improvizaţia „ratei de bază” este un exemplu plauzibil al unui principiu general al escrocheriei: dacă vrei să faci inflaţia să dispară, pur şi simplu scoate din ecuaţie categoriile de preţuri care cresc cel mai rapid. „Curăţă” destule preţuri şi poţi face să pară că nu există câtuşi de puţină inflaţie. Găseşte nişte scuze pentru a scoate din calcul toate acele categorii, numeşte orice ar fi ceea ce rămâne „rată de bază” şi gata schimbarea! Inflaţia a dispărut pentru totdeauna.
Totuşi, în primii ani ai administraţiei Reagan, costurile locuinţelor creşteau ridicol de mult, astfel că pur şi simplu au fost scoase din indice, pe motiv că oamenii plătesc chirii anuale, efective sau atribuite, şi că la acel moment chiriile nu ajunseseră din urmă creşterile preţurilor caselor. În timpul ruşinoasei hiperinflaţii din Germania anului 1923, existau economişti respectaţi, apropiaţi ai puterii, care susţineau că în ţară nu există inflaţie absolut deloc, ba chiar deflaţie, atât timp cât preţurile exprimate în aur (care deja nu mai era etalon pentru mărci) scădeau.
Din păcate, consumatorii ignoranţi plătesc preţuri mai mari pentru toate bunurile din indice (şi chiar mai mult pentru cele care nu intră niciodată în index, ca produsele de firmă şi cărţile), incluzând casele, mâncarea şi energia. Noi, consumatorii, nu avem privilegiul de a plăti doar pentru produsele „de bază” şi din nefericire, nici nu ne bucurăm de şansa de a plăti în aur.
Din moment ce şi rata de bază creşte deranjant de mult, economiştii puterii încep să caute explicaţii. Un vechi candidat la postul de „vinovat de serviciu” apare astfel din nou, iar câţiva economişti arată că salariile au crescut cu un alarmant procent de 5 % anul trecut; dar cum preţurile au crescut şi ele cu de-acum tradiţionalele 4,5 puncte procentuale, acest lucru este greu de perceput ca ceva îngrijorător.
Creşterile salariale rămân în urma creşterii preţurilor de ani de zile. Adevăratul vinovat pentru inflaţia accelerată este acel candidat pe care guvernanţii vor mereu să-l evite, şi anume cantitatea de monedă emisă de guvernul însuşi.
După anii în care guvernul a ordonat crearea de bani şi introducerea lor în economie, oamenii cheltuie acum acei bani şi astfel cresc preţurile. Ultimul grup, pe care guvernul vrea să-l învinovăţească este chiar el. În plus, crearea de monedă este prea plăcută pentru emitent şi beneficiari acestuia pentru a renunţa la ea fără luptă. Doar atunci când puterea de a crea bani, adica de a-i falsifica, este luată cu totul din mâinile guvernului, blestemul inflaţiei va dispărea cu adevărat pentru totdeauna.
Aceasta este o traducere a unui capitol din cartea lui Murray Rothbard, Making Economis Sense. Traducerea a fost făcută de Alexandru Crişu.. A fost publicat iniţial pe sit-ul Centrului de Economie Politică şi Afaceri „Murray Rothbard”.
