Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.