Sistemul de pensii de la stat are o serie de efecte mult prea puţin discutate dată fiind gravitatea lor. Cel mai serios cost social al sistemului pensiilor de stat este subminarea respectului pentru bătrâni, drept consecinţă, insuficient de apreciată, a reducerii lor la o stare inevitabilă de dependenţă economică faţă de tineri. Situaţia standard a persoanelor in vârstă este de a trăi de pe o lună pe alta din ceea ce primesc de la stat – fond care stă la cheremul jocurilor politice – şi eventual din ajutoare ale familiei apropiate. Nu este de mirare că respectul pe care-l primesc este atât de mic, dat fiind că sunt realmente reduşi la un status de cerşetori instituţionalizaţi. Imaginea bătrânilor îmbulzindu-se şi aşteptând cu orele la cozile pentru medicamente compensate este o ilustrare tristă a felului în care societatea noastră a ales să distrugă în mod sistematic demnitatea acestui grup social.
Acest lucru este profund nedrept întrucât acestor oameni statul le-a extras în mod forţat contribuţii întreaga lor viaţă de muncă, a administrat complet ineficient fondurile şi a blocat permanent alternativele private de asigurare. „Este trist, dar ce putem face?” ridică din umeri cei mai mulţi. Într-adevăr, majoritatea are impresia greşită că această situaţie ar fi inevitabilă, iar această impresie este ceea ce le temperează prin cinism pretins realist eventuala revoltă. Ei au această impresie pentru că nu înţeleg cât de radical diferită este alternativa privată.
Realitatea demografică
Ceea ce a determinat însă atenţia acordată pensiilor private a fost realitatea economică şi demografică: faptul că statul rămâne treptat, dar destul de abrupt, fără fondurile necesare. Dacă în 1990 erau trei persoane active economic la fiecare pensionar, astăzi există un pensionar la fiecare persoană activă (cf. Asociaţiei pentru Pensiile Administrate Privat). Datorită îmbătrânirii populaţiei, povara economică a sistemului de pensii de stat a ajuns enormă.
Ar fi de aşteptat ca nivelul de trai al bătrânilor să fi scăzut. În realitate, situaţia pensionarilor a rămas constantă din anii 1970 şi până în 1998 şi s-a îmbunătăţit apoi în mod semnificativ. Putem măsura acest lucru văzând de pildă procentul din venit pe care-l cheltuiesc pe mâncare: dacă până în 1998 a rămas timp de decenii constant la aproape 60%, în 2005 ajunsese la 48%, o scădere semnificativă într-un timp atât de scurt (cf. Anuarului Statistic). Această creştere a nivelului de trai a pensionarilor a fost însă temporară şi iluzorie, şi probabil a scăzut deja în ultimii ani datorită crizei economice (care a redus şi mai tare fondurile statului): ea a fost rezultatul iresponsabilităţii fiscale a guvernului Tăriceanu care a crescut pensiile (şi statul în general) fără să aibă de fapt fondurile din care să le plătească.
Problema pe termen lung a fost apoi agravată de iresponsabilitatea guvernului actual care anul trecut practic a renaţionalizat sistemul incipient de pensii private, redirecţionând contribuţiile rezervate lor către cheltuielile curente ale statului. Cu alte cuvinte, în loc să grăbească tranziţia către sistemul privat, necesară datorită evoluţiei demografice menţionate, guvernul a amânat-o semnificativ.
Alternativa privată
Esenţa alternativei private poate fi rezumată în două cuvinte: „dobândă cumulată”. Ideea este că dacă cineva pune bani deoparte şi dobânda pe care o primeşte este păstrată în cont („se cumulează”), atunci suma din cont creşte exponenţial. În funcţie de contribuţia lunară la acest fond de pensii, după 30-40 de ani suma ajunge atât de mare încât persoana (ajunsă la bătrâneţe) poate trăi multă vreme din dobândă plus o mică parte din suma de bază. Cu un astfel de sistem, o persoană care începe să muncească la 25 de ani se poate pensiona lejer la 60-65 de ani. Tocmai de aceea sunt absurde şi revoltătoare propunerile de creştere a vârstei de pensionare. Statul vrea să oblige oamenii să muncească până la 70 de ani în condiţiile în care, dacă i-ar fi lăsat în pace de la început, ei ar fi putut ieşi la pensie şi cu zece ani mai devreme, iar aceasta în condiţii de siguranţă financiară (de independenţă faţă de circul politic) şi cu o pensie semnificativ mai mare.
Efectele benefice ale pensiilor private sunt multiple. Efectul imediat este faptul că oamenii pot decide să iasă la pensie oricând vor ei, în funcţie de cât de mulţi bani au pus deoparte (i.e. cât de productivi şi de responsabili au fost) şi cât de mare îşi doresc să fie pensia (e.g. cineva care vrea ca la pensie să călătorească prin lume va alege să muncească mai mult decât cineva care se mulţumeşte doar să stea cu prietenii de cartier). Decizia nu mai este impusă din afară. Acest lucru are un efect de ordin doi în plan politic: pensionarii ar înceta să mai fie masă de manevră electorală cu politicienii dându-şi importanţă ipocrită prin cât de mult „le pasă”. Nu în ultimul rând, acest sistem ar face ca bătrânii, consideraţi ca grup social, să fie, în medie, cei mai bogaţi oameni din societate. În loc să fie cerşetori instituţionalizaţi care stau la mila pomenilor statului şi familiei, ei ar fi cei care, prin economisirile realizate, ar fi unii dintre principalii finanţatori din economie. Acest lucru le-ar creşte cu siguranţă statutul social.
Dat fiind că, mulţumită demografiei şi inovaţiilor medicale, pare că ne îndreptăm spre o societate cu mult mai mulţi bătrâni, a construi o societate în care aceştia primesc respectul meritat pare de dorit inclusiv dintr-un punct de vedere strict pragmatic: nu dorim să creăm o societate bazată pe conflict inter-generaţional, conflict dus pe scena politică în care bătrânii, pentru a nu le scădea pensiile, să voteze pentru taxe tot mai mari, un sistem în care creşterea economică ar fi treptat strangulată şi care ar colapsa până la urmă în mod inevitabil. Vedem deci, că trecerea cât mai urgentă la sistemul de pensii private nu este doar o opţiune benefică, este o măsură necesară pe termen lung.
Publicat iniţial pe site-ul Societăţii pentru Libertate Individuală
