Costul barierelor administrative la intrarea în pieţe

0
544

Barierele administrative la intrarea şi ieşirea de pe o piaţă reprezintă o povară semnificativă impusă de stat antreprenorilor şi consumatorilor. Oricare ar fi forma pe care o îmbracă ele, constrângerile administrative limitează iniţiativele antreprenoriale şi îngrădesc concurenţa, afectând şi consumatorii care se confruntă cu preţuri ridicate artificial.

Antreprenorii generează într-un mod rapid şi sustenabil creştere economică cu tot ce presupune ea – dezvoltare, creare de locuri de muncă, modernizarea competenţelor şi inovare. Astfel, decizia celor care guvernează la nivel local, regional şi comunitar de a “proteja” anumite pieţe şi jucători frânează creşterea economică. Instrumentele prin care autorităţile controlează intrarea şi ieşirea de pe piaţă constau în impunerea deţinerii unor licenţe sau a apartenenţei la anumite asociaţii profesionale, obţinerii unor aprobări, în introducerea unor tarife, taxe, în reglementarea salariului minim, precum şi în povara birocratică pe care o suportă cei ce doresc să înfiinţeze sau să lichideze o firmă. Conform raportului Băncii Mondiale din 2011, Doing Business, în România durează 10 zile pentru a înfiinţa o firmă (6 proceduri biocratice necesare) şi 3,3 ani pentru a o lichida.

Pentru că restricţiile la intrarea în pieţe forţează agenţii economici să risipească resurse semnificative încercând să se conformeze legislaţiei şi normelor, potenţialul de inovare şi dezvoltare este redus.

Întreprinderile mici şi mijlocii au de pierdut în mod special. Studii empirice confirmă că atunci când costurile create de barierele la intrare, în mare parte costuri fixe, sunt mari, dimensiunea medie a firmelor care intră pe piaţă va fi mai mare. Vedeti de exemplu Klapper, Laevena & Rajan, 2006, Entry regulation as a barrier to entrepreneurship, Journal of Financial Economics 82(3), pp. 591-629, care include peste 3 milioane de firme din 21 de state din vestul si estul Europei, printre care si România.

Astfel, investitorii nu se vor putea bucura nici măcar la început de beneficiile oferite de răspunderea limitată. În schimb, firmele deja existente pe piaţă se vor baza pe câştigul generat de existenţa acestor bariere şi vor fi mai puţin interesate să îşi crească productivitatea şi eficienţa.

În acelaşi timp, reglementarile cu efect restrictiv la intrarea şi ieşirea de pe pieţe afectează alocarea resurselor şi modifică structura investiţiilor. Ca urmare, ele au un efect de redistribuire a resurselor de la zone favorabile ale pieţei, în care s-ar investi în mod natural, la unele mai puţin profitabile. Însă tendinţa agenţilor economici de a servi pieţe profitabile rămâne: aceştia încearcă să depăşească blocajele administrative prin diferite mijloace. Astfel se explică faptul că ţările în care costurile la intrarea pe piaţă sunt mari, sunt şi cele în care corupţia şi economia subterană sunt semnificativ mai mari. Instituţia mitei este generată şi hrănită în principal de complexitatea şi caracterul costisitor al barierelor administrative.

În clasamentul ţărilor în funcţie de uşurinţa cu care se fac afaceri, elaborat de Banca Mondială, România se află pe locul 56 din 183 în 2011, pierzând 2 poziţii faţă de 2010, si 12 poziţii faţă de 2009. De asemenea, raportul prezintă cele 27 de state care au îngreunat modul în care se desfăşoară activitatea unei firme în 2008/2009. Printre ele se află şi România care a crescut costurile implicate de procedura de insolvenţă, a crescut costurile implicate de obţinerea unei autorizaţii de construcţie şi a crescut şi gradul de impozitare a forţei de muncă.

Exemple care ilustrează problema

Cauzele acestui rating de ţară nefavorabil devin evidente când se observă situaţia anumitor sectoare economice. Vom prezenta trei exemple cu titlu ilustrativ pentru teza noastră generală, aceea că barierele administrative au efecte nocive şi că actualul nivel al intervenţiei statului în economie este arbitrar şi inacceptabil.

Piaţa cabinetelor notariale este una dintre cele mai restricţionate şi reglementate pieţe din domeniul profesiilor liberale din România. Accesul pe piaţa este îngreunat atât de obligativitatea apartenenţei la o organizaţie profesională, Uniunea Notarilor Publici din România (UNNPR), cât şi de restricţionarea numărului de profesionişti care pot intra pe piaţă anual. Conform legii 36/1995, UNNPR nu numai că influenţează stabilirea numărului de posturi de notar public care se scot la concurs anual, prin înaintarea unei propuneri în acest sens Ministerului Justiţiei, dar stabileşte şi condiţiile de accedere la acest statut. Art. 16 din lege menţionează că pentru a deveni notar, absolvenţii facultăţilor de profil trebuie să facă un stagiu de 2 ani şi apoi să promoveze examenul de notar public organizat tot de UNNPR – conform legii, din comisia de evaluare face parte un singur reprezentant al Ministerului de Justiţie. Practic, notarii şi-au elaborat singuri legea de funcţionare, iar UNNPR a ajuns să aibă un monopol legal asupra meseriei.

Încurajarea promovării acestui interes de breasla a făcut ca numărul notarilor existenţi pe piaţă să fie insuficient. În 1995, când s-a reformat sistemul notariatelor, existau 446 de notari, iar numărul lor a crescut cu aproximativ 100 de notari pe an, ceea ce înseamnă că, în acest moment sunt în medie 2000 de notari. Numărul mic de notari devine evident când comparăm ţara noastră cu Italia: dacă la noi există un notar la 20.000 de locuitori, în Italia un notar serveşte 6000 de locuitori. Drept urmare, România are printre cele mai mari preţuri la servicii notariale din Uniunea Europeană. Conform unui raport al Consiliului Concurenţei, românii plătesc de 14 ori mai mult decât Germania, de 7 ori mai mult decât Portugalia, de 6 ori mai mult decât Austria şi Spania.

Un alt exemplu este sectorul turismului, unde legislaţia creează o serie de bariere în desfăşurarea activităţii antreprenoriale sau la dezvoltarea mediului concurenţial. Serviciile de cazare sunt reglementate excesiv, regulile impuse nefiind strict necesare pentru asigurarea unor servicii de calitate. Pentru a funcţiona legal, toate unităţile au nevoie de un certificat de clasificare, un document menit să protejeze turiştii, care trebuie să transpună într-un cod elementele de construcţie, calitatea dotărilor şi a serviciilor prestate. Similar, agenţiile de turism au nevoie de o licenţă de turism pentru a funcţiona, eliberată de ministerul de resort. Astfel, capacitatea de a oferi servicii cu un nivel ridicat de calitate nu este dată de piaţă, ci de obţinerea acestei licenţe.

Printre criteriile de obţinere a acestui act, se numără şi obligativitatea ca agenţia de turism să fie amplasată la demisol, parter, mezanin sau etajul 1. În plus, trebuie să aibă „mobilier adecvat activităţii desfăşurate”. Personalul angajat trebuie să aibă brevet de turism (eliberat tot de către ministerul de resort), iar cursurile de formare sau de calificare pentru diverse meserii din turism trebuie, la rândul lor, să fie autorizate, respectiv avizate de către CNFPA şi minister. O altă condiţie de primire a licenţei de turism este contractarea unei poliţe de asigurare pentru riscul de insolvabilitate sau faliment al agenţiei, dar poliţa poate fi încheiată doar cu societăţi de asigurare care au fost agreate de ministerul de resort.

Un alt exemplu de piaţă închisă este piaţa comunicaţiilor, reglementată şi controlată de către Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM). Această agenţie stabileşte condiţiile tehnice şi operaţionale în care un agent economic îşi poate desfăşura activitatea, poate impune obligaţii privind contabilitatea separată şi poate chiar să impună obligaţii referitoare la controlul tarifelor. Tot ANCOM acordă, în urma unor selecţii, şi licenţele de utilizare a frecvenţelor radio pentru difuzarea unor programe de televiziune în sistem digital terestru. Pentru 2010, de exemplu, numărul de licenţe a fost stabilit prin art. III din HG 464/2010, iar acordarea licenţei „este condiţionată de plata către bugetul de stat a unei taxe de licenţă”, sumă cuprinsă între 1 000 000 şi 2 500 000 de euro. Mai mult, legea 504/2002 stabileşte, prin art. 3, ce principii trebuie urmărite prin difuzarea de programe de televiziune: „pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului”. Aceeaşi lege precizează că, deşi orice formă de cenzură asupra comunicării audiovizuale este interzisă, deciziile Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), pentru că au caracter normativ, nu constituie ingerinţe în forma sau conţinutul serviciilor media. Instituţia este garantul interesului public în domeniul audiovizualului. Astfel, controlul statului asupra pieţei comunicaţiilor înseamnă controlul statului asupra conţinutului acestora.

Efectul barierelor administrative este, deci, unul nociv economiei româneşti, prin îngrădirea concurenţei şi crearea unor sisteme economice şi sociale închise şi rigide. Eliminarea lor ar dăuna elitei statului, dar ar fi în beneficiul economiei şi societăţii.

Publicat iniţial pe sit-ul Societăţii pentru Libertatea Individuală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here