Acasă » Educaţie » Paradoxul libertarianismului

Paradoxul libertarianismului

nu fura

 

Atunci când libertarienii încearcă să îi convingă pe alţii de convingerile lor, întâlnesc un paradox interesant. Pe de o parte, mesajul libertarian este simplu. Implică nişte premise morale şi nişte intuiţii care sunt, în principiu, împărtăşite de toţi, inclusiv de către copii. Să nu furi de la nimeni. Să îţi vezi de treaba ta.

Un copil va spune „l-am avut primul”. Există un sens intuitiv conform căruia primul utilizator al unei resurse anterior nedeţinute deţine prioritatea morală în faţa ultimilor sosiţi. Acesta, de asemenea, este un aspect central al teoriei libertariene.

 

Urmându-l pe Locke, Murray Rothbard şi alţi filosofi libertarieni au încercat să stabilească o justificare ce poate fi apărată din punct de vedere moral şi filosofic a modului în care proprietatea ajunge să fie deţinută. Locke susţinea că bunurile pământului ar fi fost deţinute la început în comun, în timp ce Rothbard, într-un mod mai plauzibil, susţinea că toate bunurile au fost iniţial nedeţinute, dar această diferenţă nu le afectează analiza. Locke caută să justifice cum poate cineva să scoată de sub proprietatea comună un bun pentru uzul său individual şi Rothbard este interesat cum poate cineva să ia un bun nedeţinut şi să îl revendice pentru uzul său individual.

Răspunsul lui Locke va fi familiar. El e primul care a susţinut că „toţi oameni au proprietatea asupra propriei persoane”. Prin extensie, toţi deţin în mod just ca proprietate persoanlă acele bunuri cu care şi-au amestecat munca. Cultivarea pământului, culegerea unui măr – oricare ar fi cazul, spunem că prima persoană care şi-a apropriat un bun care înainte era în starea sa naturală fără un proprietar individual se poate numi proprietarul acelui bun.

Odată ce un bun care s-a aflat în starea naturală a fost apropiat, proprietarul nu trebuie să continue munca sau transformarea acestuia în scopul menţinerii titlului său de proprietate. Odată ce procesul iniţial de apropriere a avut loc, viitorii proprietari pot obţine proprietatea nu prin amestecarea muncii cu acel bun – care ar fi o invadare – ci prin cumpărarea de la proprietarul legitim sau printr-un cadou de la acesta.

După cum am spus, simţim în mod intuitiv justeţea de la baza acestei reguli. Dacă individul nu se deţine pe sine, atunci ce altă persoană o face? Dacă individul care transformă un bun căruia îi lipsea un titlu de proprietate nu are dreptul asupra acelui bun, atunci ce altă persoană are acest drept?

În plus faţă de faptul că este justă, această regulă minimizează conflictul. Este o regulă pe care oricine o poate înţelege, bazată pe un principiu care se aplică la toţi oamenii în mod egal. Nu spune că numai membrii unei anumite rase sau nivel de inteligenţă pot deţine proprietate. Şi este o regulă care scoate în evidenţă revendicările proprietăţii în moduri pe cari oricine le poate înţelege, şi care va menţine disputele la minim.

Alternativele principiului primului utilizator, primul proprietar, sunt puţine şi nefolositoare. Dacă nu este primul utilizator, atunci cine? Al patrulea utilizator? Al doisprezecelea utilizator? Dar dacă doar al patrulea sau al doisprezecelea utilizator este proprietarul de drept, atunci doar aceştia au dreptul de a face orice cu acel bun. În asta constă dreptul de proprietate: abilitatea de a dispune de un bun aşa cum doreşti, cu condiţia ca în exercitarea acestui drept proprietarul să nu vătămeze pe altcineva. Atribuirea drepturilor de proprietate printr-o metodă precum declaraţia verbală ar face puţine în vederea minimizării conflictului; oamenii ar ţipa în van unul la celălalt, fiecare revendicând bunul aflat în dispută, iar rezolvarea paşnică a conflictului rezultat pare imposibilă.

Aceste principii sunt uşor de înţeles şi, după cum am spus, implică intuiţii morala pe care practic toţi susţin că le posedă.

Şi aici este paradoxul libertarian. Libertarienii încep cu aceste principii de bază, împărtăşite de toată lumea, şi încearcă doar să le aplice în mod consistent şi egal pentru toţi oamenii. Dar, deşi oamenii pretind că susţin aceste principii, şi chiar dacă majoritatea oamenilor cred în egalitate – şi este ceea ce libertarienii susţin prin aplicarea principiilor morale la toată lumea, fără excepţii – mesajul libertarian devine în mod subit extrem, nerezonabil şi inacceptabil.

De ce este atât de greu să îi convingi pe oameni de ceva în care deja cred în mod implicit?

Motivul nu este greu de descoperit. Cei mai mulţi oameni moştenesc o schizofrenie intelectuală din partea statului care i-a educat, din partea mass-media care îi amuză şi din partea intelectualilor care fac propagandă.

Asta avea în vedere Murray Rothbard atunci când descria relaţia dintre stat şi intelectuali. „Elita conducătoare”, spunea el,

Fie că sunt monarhii din vremurile trecute fie că sunt partidele comuniste de astăzi, au o nevoie disperată de elite intelectuale care să ofere apologii pentru puterea statului. Statul conduce prin edict divin; statul asigură binele comun şi bunăstarea generală; statul ne protejează de băieţii răi de peste munte; statul garantează ocuparea deplină (a locurilor de muncă); statul activează efectul multiplicator; statul asigură justiţia socială şi aşa mai departe. Apologiile diferă de-a lungul secolelor, dar efectul este întotdeauna acelaşi.

De ce intelectualii, la rândul lor, îşi oferă serviciile statului? De ce sunt atât de nerăbdători să apere, să legitimeze şi să fabrice scuze pentru coridoarele puterii?

Rothbard avea un răspuns:

Vedem ce obţin conducătorii statului din alianţa lor cu intelectualii; dar ce obţin intelectualii din aceasta? Intelectualii sunt acel gen de oameni care cred că, pe piaţa liberă, sunt plătiţi mult mai puţin decât trebuie pentru înţelepciunea lor. Acum statul este dispus să le plătească salarii, atât pentru apologiile pentru puterea statului cât şi, în perioada modernă, pentru înzestrarea cu personal a multitudinii de slujbe din aparatul de stat de asistenţă socială şi reglementare.

Mai mult decât atât, clasa intelectualilor încearcă să îşi impună viziunea, modelul asupra societăţii. Frédéric Bastiat a ocupat o mare parte din mica şi clasica sa carte The Law tratând exact acest impuls: concepţia că intelectualii şi politicienii sunt sculptorii, iar rasa umană este lutul.

Ceea ce suntem învăţaţi, prin intermediul tuturor canalelor oficiale, este ceva asemănător cu următoarele: de dragul bunăstării şi ameliorarea situaţiei omenirii, unii indivizi trebuie să exercite putere asupra altora. De capul nostru, nu am avea niciun instinct filantropic. Am comite cele mai rele crime. Comerţul s-ar opri, inovaţia ar înceta iar artele şi ştiinţele ar fi neglijate. Rasa umană ar descinde într-o condiţia prea degradată şi îngrozitoare pentru a o contempla.

Astfel, o singură instituţie trebuie să aibe monopolul asupra iniţierii violenţei fizice şi asupra abilităţii de a expropia indivizii. Acea instituţie va avea grijă ca societatea să fie modelată conform unui model adecvat, că „justeţea socială” este atinsă şi că cele mai profunde aspiraţii ale omenirii au vreo şansă de îndeplinire.

Atât de împământenite sunt aceste idei în minţile noastre încât cu greu le-ar părea celor mai mulţi oameni ca este propagandă. Oamenii presupun că acesta este adevărul despre lume. Este modul în care lucrurile sunt. Nu poate fi altfel.

Dar dacă poate fi altfel? Dacă există cu adevărat un alt mod de a trăi? Dacă sfera libertăţilor până la urmă nu trebuie să fie limitată, ci se poate extinde la nesfârşit? Dacă presupunerea generală referitoare la monopol se aplică guvernului la fel de mult ca tuturor celorlalte lucruri? Dacă piaţa liberă, cel mai extraordinar creator de bogăţie şi inovaţie cunoscut vreodată, şi cel mai fiabil şi eficient mecanism de alocare a resurselor, este de asemenea mai bun pentru producerea bunurilor despre care ni se spune că trebuie să ne bazăm pe guvern? Şi dacă statul, cel mai mare criminal din istorie, cea mai mare greutate pe umerii progresului economic şi instituţia care ne asmuţeşte unul împotriva altuia într-un joc cu sumă nulă de prădare reciprocă, încetineşte în loc să promoveze bunăstarea umană?

Cât de eliberatoare devine această filosofie politică atunci când realizăm unele din implicaţiile ei.

Înseamnă că impozitarea este o crimă morală, deoarece implică exproprierea violentă a unor indivizi paşnici.

Înseamnă că încorporarea într-un seviciu militar este un termen subtil pentru răpire cu pretext oficial.

Înseamnă că războaiele statelor sunt cazuri de crime în masă, şi că suspendarea regulilor morale normale asupra căreia oficialii statului insistă în timpul războaielor este o încercare transparentă de a distrage atenţia de la anchetele morale normale care ar apărea în cazul cuiva care nu a fost şcolit de propaganda guvernamentală.

Şi înseamnă că statul nu este garantul glorios al binelui public şi este, în schimb, un parazit pe indivizii pe care îi conduce. Anarhiştii de stânga au fost grotesc de incorecţi să condamne statul ca protectorul proprietăţii private. Statul nu ar putea supravieţui în absenţa agresiunii împotriva proprietăţii private. Nu produce nimic de unul singur şi poate supravieţui doar datorită muncii productive a celor pe care îi expropiază.

Statul este fix opusul pieţei libere în etica şi în comportamentul lui, şi totuşi atât de puţini susţinători ai pieţei se obosesc să îi examineze premisele. Ei continuă să creadă următoarele:

(1) Cel mai bun sistem social este unul în care proprietatea privată este respectată, oamenii sunt liberi să facă schimburi unul cu altul iar coerciţia nu este folosită;

(2) Asta doar până când producerea anumitor bunuri ajunge în discuţie. Atunci avem nevoie de monopol, coerciţie, expropriere, luare de decizii în mod birocratic – cu alte cuvinte, cea mai flagrantă contradicţie a principiilor pe care pretindem că le susţinem.

Putem fi siguri că nu va fi uşor, la început, să ne imaginăm furnizarea anumitor bunuri de către piaţa liberă. Şi totuşi, nu avem nevoie de un „conducător”?

Dar folosind acelaşi raţionament, ar fi la fel de greu să ne imaginăm succesul pieţei libere însăşi: fără cineva care să ia deciziile legate de producţie, cum ne putem aştepta ca actorii privaţi să producă ceea ce oamenii îşi doresc, mai ales atunci când suntem puşi în faţa unui număr virtual infinit de posibile combinaţii de resurse, fiecare dintre ele fiind cerute cu diverse grade de intensitate de un număr inimaginabil de posibile procese productive? Cu toate acestea exact asta se întâmplă pe piaţă, fără fanfară, în fiecare zi.

Am fost surprins nu numai de răspândirea anarho-capitalismului – o evoluţie surprinzătoare, din moment ce merge împotriva a tot ce suntem învăţaţi să credem – dar de asemenea de atacurile asupra lui. Te-ai gândi, din moment ce suntem o minoritate, că nicio revistă importantă nu s-ar deranja să ne atace. Şi cu toate acestea au făcut-o. Motivul? Deoarece realizează, cum facem şi noi, ce înseamnă aceste idei.

Libertarienii au elaborat cea mai radicală critică a statului. Este adevărat că marxiştii susţin că sunt în favoarea dispariţiei statului, dar cu greu putem să îi luăm în serios. Puterea coercitivă a statului joacă un rol central în tranziţia marxistă de la capitalism la socialism. După cum spune Rothbard, „este absurd să încerci să ajungi la o situaţie fără stat prin intermediul maximizării absolute a puterii statului într-o dictatură totalitară a proletariatului (sau mai realistic a unei elite selecte a acestui proletariat). Rezultatul poate fi numai etatism maxim şi de aici sclavie maximă. …”

Şi în absenţa proprietăţii private, cum vor fi luate deciziile legate de producţie? De către stat, bineînţeles. Marxiştii nu îi vor spune totuşi stat. Din nou Rothbard:

„Cu proprietatea privată abolită în mod misterios, eliminarea statului sub regim comunist .. ar fi în mod necesar un camuflaj pentru un nou stat care ar apărea să controleze şi să ia deciziile în legătură cu resursele deţinute la comun. Cu excepţia faptului că statul nu va fi denumit aşa, ci va fi redenumit ca fiind „biroul de statistică al popoprului” … Va fi o consolare minoră pentru viitoarele victime, încarcerate sau împuşcate pentru comiterea „actelor capitaliste între adulţi, în mod consensual” (pentru a cita o frază popularizată de Robert Nozick) că opresorul lor nu va mai fii statul ci biroul de statistică al poporului. Statul sub orice alt nume va mirosi la fel de putred.”

Conservatorii proponenţi ai „guvernului minimal”, în schimb – care în practică favorizează o imensă amprentă guvernamentală, dar de dragul argumentului le vom acorda prezumţia de nevinovăţie – vor să reformeze sistemul. Ei spun că, dacă încercăm asta sau aia, vom putea transforma un monopol al violenţei şi exproprierii în fântâna ordinii şi civilizaţiei.

Noi libertarienii suntem la milioane de kilometrii depărtare de oricare din aceste viziuni. Noi nu vedem lucrătorii guvernamentali ca „funcţionari publici”. Cât de trist este să auzi conservatori naivi vorbind despre întoarcerea într-un timp când guvernul răspundea poporului, ale cărui oficiali aleşi urmăreau la rândul lor binele public. Situaţia pe care o înfruntăm acum, contrar la cea ce încearcă aceşti conservatori să creadă, nu este o aberaţie nefericită. Este norma lugubră.

Există două şi numai două versiuni ale poveştii despre libertate şi putere. Una se uită la putere, cea manifestată în cadrul statului, ca sursa progresului, prosperităţii şi ordinii. Cealaltă oferă credit libertăţii cu aceste lucruri bune, împreună cu comerţul, invenţiile, prosperitatea, artele şi ştiinţele, înfrângerea bolilor şi a sărăciei şi multe altele. Pentru noi libertatea este într-adevăr mama, şi nu fiica, ordinii.

Unii vor protesta spunând că o a treia variantă este posibilă: o combinaţie judicioasă între stat şi libertate, poate fi spus, este necesară pentru înflorirea oamenilor. Dar asta este doar o apologie pentru stat, deoarece consideră corect exact ceea ce noi libertarienii contrazicem: că statul este sursa indispensabilă a ordinii, în cadrul căreia libertatea înfloreşte. Din contră, libertatea înfloreşte în ciuda statului, iar fructele libertăţii pe care le observăm în jurul nostru ar fi mult mai abundente dacă nu ar fi mâna moartă a statului.

Putem găsi precursori ai anarho-capitalismului pe ici şi pe colo în istoria intelectuală a vestului – Gustave de Molinari, de exemplu, şi în Statele Unite ale Americii Lysander Spooner, Benjamin Tucker şi alţii. Dar niciunul nu l-a dezvoltat complet, nu l-a urmat în mod consistent şi nu l-a asamblat într-un sistem coerent înaintea lui Rothbard. Rothbard a fost cel care a făcut un argument puternic şi sistematic pentru anarhia proprietăţii private, bazat pe economie, filosofie şi istorie.

Puţini oameni au fie curajul fie originalitatea să se rupă radical de curentele de gândire existente, cu atât mai puţin să dezvolte un sistem al lor. Curajul şi originalitatea reprezentau semnătura lui Rothbard. Dacă Murray ar fi fost mulţumit să repete propaganda statului, un om cu geniul său ar fi putut să predea oriunde ar fi dorit, şi s-ar fi bucurat de prestigiu şi privilegiile elitelor academice. El a refuzat să facă asta. În schimb el a muncit, de cele mai multe ori fără gratitudine, pentru a ne lăsa moştenire o erudiţie elegantă – şi masivă – din care putem învăţa şi la care putem adăuga pe măsură ce avansăm către ţelul de-o viaţă a lui Murray, o societate cu adevărat liberă.

Putem fi recunoscători că trăim într-o epocă în care munca lui Rothbard – dispreţuită, contracarată şi suprimată de către formatorii de opinie oficiali – este disponibilă imediat.

Şi uite o altă faţetă a paradoxului libertarian: deşi filosofia noastră derivă dintr-o singură propoziţie, principiul nonagresiunii, dezvoltarea şi elaborarea acelui principiu furnizerază o sursă inepuizabilă de plăcere intelectuală, pe măsură ce explorăm cum caracteristicile interconectate ale unei societăţi umane pot funcţiona împreună în mod armonios în absenţa coerciţiei.

Clasa intelectualilor are sarcina sa iar noi o avem pe a noastră. A lor este să deruteze şi să ascundă; a noastră este că clarificăm şi să explicăm. A lor este să întunece mintea; a noastră e să o luminăm. A lor este să expună omul dominaţiei celor care violează principiile morale pe care toţi oamenii civilizaţi susţin că le nutresc. A noastră e să îl emancipăm de sub acea dominaţie.

Şi vă las cu ultimul paradox libertarian, care este următorul: deşi pe de o parte suntem profesori ai filosofiei libertăţii, atâta timp cât iubim şi preţuim aceste idei măreţe, vom rămâne, de asemenea, studenţi. Continuaţi să exploraţi şi să descoperiţi, să citiţi şi să scrieţi, să discutaţi şi să convingeţi. Violenţa este unealta statului. Înţelepciunea şi mintea sunt uneltele oamenilor liberi.

Articol publicat iniţial pe Mises Daily de către Lew Rockwell.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 Shares
Share2
Tweet
Share
+1