Va fi libertarianismul brutalist sau umanitar. Toţi trebuie să se decidă
De ce ar trebui să favorizăm libertatea umană în locul unei ordini sociale conduse prin putere? Răspunzând la această întrebare, voi sugera că libertarienii pot fi împărţiţi în mod general în două tabere: umanitarişti şi brutalişti.
Umanitariştii sunt atraşi de motive precum următoarele. Libertatea permite cooperarea umană paşnică. Inspiră serviciul creator al altora. Ţine violenţa în frâu. Permite acumularea de capital şi prosperitatea. Protejează drepturile umane împotriva tuturor invaziilor. Permite asocierilor umane de orice fel să înflorească în condiţiile stabilite de ei. Ajută la socializarea oamenilor cu recompense pentru înţelegere nu pentru distrugere reciprocă, şi duce la o lume în care oamenii sunt evaluaţi ca scopuri în sine mai degrabă decât pioni în planul central.
Ştim toate astea din istorie şi din experienţă. Acestea sunt motive bune pentru a iubi libertatea.
Dar nu sunt singurele motive pentru care oamenii susţin libertatea. Există un segment al populaţiei auto-intitulate libertariene – descrise aici ca brutalişti – care găsesc motivele de mai sus ca fiind plictisitoare, generale şi excesiv de umanitariste. Pentru ei, ce este impresionant la libertate, este că permite oamenilor să îşi afirme preferinţele individuale, să formeze triburi omogene, să îşi afirme prejudecăţile în acţiune, să ostracizeze oameni pe baza unor standarde „incorecte politic”, să urască din fundul sufletului atâta timp cât violenţa nu este folosită drept mijloc, să denigreze oamenii pe baza opiniilor lor demografice sau politice, să fie rasişti şi sexişti în mod deschis, să excludă şi să izoleze http://casinoscapital.com/ şi să fie în general nemulţumiţi cu modernitatea, şi să respingă standardele civile ale valorilor şi etichetelor în favoarea unor norme antisociale.
Aceste două impulsuri sunt radical diferite. Primul apreciază pacea socială care emerge din libertate, în timp ce al doilea apreciază libertatea de a respinge cooperarea în favoarea prejudecăţilor. Primul vrea să reducă rolul puterii şi al privilegiului în lume, în timp ce al doilea vrea ca libertatea să revendice puterea şi privilegiul în graniţele stricte ale drepturilor de proprietate privată şi a libertăţii de disociere.
Putem fii siguri că libertatea permite existenţa ambelor perspective, umanitariste şi brutaliste, oricât de implauzibil ar părea asta. Libertatea este mare şi expansivă şi nu susţine nicio ţintă socială ca fiind singura cale. În cadrul libertăţii, există libertatea de a iubi şi de a urî. În acelaşi timp, constituie moduri diferite de a privi lumea – unul liberal în sensul clasic şi unul iliberal în toate sensurile – şi e bine să iei în considerarea asta înainte ca tu, libertarian, să te găseşti aliat cu oameni care ratează punctul principal al ideii liberale.
Umanitarismul îl înţelegem. Urmăreşte bunăstarea persoanei şi înflorirea societăţii în toată complexitatea. Umanitarismul libertarian vede cel mai bun mijloc pentru atingerea acestui scop sistemul social auto-reglementat, nestânjenit de controale externe prin mijloacele violente ale statului. Scopul este unul benevolent iar mijloacele prin care este atins pune un premiu pe pacea socială, libera asociere, schimbul mutual benefic, dezvoltarea organică a instituţiilor şi frumuseţea vieţii în sine.
Ce este brutalismul? Termenul este cel mai adesea asociat cu un stil arhitectural din anii 1950-1970, stil care punea accentul pe structuri masive din beton, nerafinate din motive de stil sau graţie. Lipsa de eleganţă este principalul vector şi principalul motiv de mândrie. Brutalismul anunţa lipsa pretenţiilor şi utilitatea brută a clădirii. Clădirea trebuia să fie puternică nu drăguţă, agresivă nu împopoţonată, impunătoare nu subtilă.
Brutalismul în arhitectură a fost unul ostentativ, care a apărut dintr-o teorie ruptă de context. A fost un stil adoptat cu precizie conştientă. Credea că ne forţează să ne uităm la realităţile neîmpodobite, un aparat lipsit de distracţii, pentru a ne învăţa o perspectivă didactică. Asta nu ţinea doar de estetică, ci şi de etică: respingea frumuseţea din principiu. Să înfrumuseţezi înseamnă să faci compromisuri, să distragi, să ruinezi puritatea cauzei. Înseamnă că brutalismul respingea nevoia de atractivitate din punct de vedere comercial şi renunţa la problemele de prezentare şi marketing; aceste probleme, în cadrul brutalist, ascundeau nucleul radical.
Brutalismul susţinea că o clădire nu trebuie să fie nici mai mult nici mai puţin decât ce trebuie să fie pentru a-şi îndeplini funcţia. Îşi afirma dreptul de a fi urâtă, iar asta este motivul pentru care stilul a fost popular în cadrul guvernelor din jurul lumii, şi motivul pentru care formele brutaliste sunt văzute acum ca orori peste tot în lume.
Ne uităm în trecut şi ne întrebăm de unde au apărut aceste monstruozităţi, şi suntem surpinşi să descoperim că au fost născute de o teorie care respingea frumuseţea, prezentabilitate şi podoabele din principiu. Arhitecţii îşi imaginau că ne arătau ceva ce, în lipsa lor, am fi ezitat să înfruntăm. Poţi să apreciezi rezultatele brutalismului doar dacă ai fost convins de teorie şi crezi în ea. Altfel, în lipsa ideologiei extremiste şi fundamentaliste, clădirea apare ca fiind terifiantă şi ameninţătoare.
Prin analogie, ce este brutalismul ideologic? Reduce teoria la cele mai neprelucrate şi fundamentale părţi şi apoi susţine aplicarea acelor părţi în prim plan. Testează limitele ideii prin neglijarea fineţurilor, rafinamentelor, graţiei, decenţei. Nu îi pasă de cauza mai mare a politeţei şi frumuseţea rezultatelor. Este interesat doar de cea mai pură funcţionalitate a părţilor. El provoacă pe oricine să pună sub semnul întrebării aspectul general al aparatului ideologic, şi îi înăbuşă pe cei care o fac ca fiind insuficient devotaţi nucleului teoriei, care în sine este afirmat fără context şi fără să aibe în vedere estetica.
Nu toate argumentele pentru principiile brute şi analizele sumare sunt în mod inerent brutaliste; adevărul de bază al brutalismului este că trebuie să reducem pentru a vedea rădăcinile, trebuie să confruntăm adevăruri dificile şi trebuie să fim şocaţi şi uneori să şocăm cu implicaţiile implauzibile şi neconfortabile ale unei idei. Brutalismul merge mult mai departe: ideea e că argumentul ar trebui să se oprească acolo şi să nu avanseze, iar elaborarea, calificarea, împodobirea, nuanţarea, recunoaşterea incertitudinii sau extinderea dincolo de afirmaţiile curajoase înseamnă o vânzare sau o corupere a purităţii. Brutalismul este neobosit şi necondiţionat în refuzul de a trece dincolo de postulatele cele mai primitive.
Brutalismul poate apărea în multe înfăţişări ideologice. Bolşevismul şi nazismul sunt ambele exemple evidente: clasa şi rasa devin singurul etalon care conduce politica şi duce la excluderea oricărei alte consideraţii. În democraţiile moderne, politicile partizane tind către brutalism în măsura în care afirmă controlul de partid ca fiind singura preocupare relevantă. Fundamentalismul religios este încă o altă formă evidentă.
Cu toate acestea, în lumea libertariană brutalismul îşi are rădăcinile în teoria pură a drepturilor indivizilor de a trăi conform propiilor valori, indiferent care ar fi acestea. Adevărul de bază este acolo şi de necontestat, dar punerea în aplicare este brută pentru a susţine un punct de vedere. Astfel brutaliştii afirmă dreptul de a fi rasist, dreptul de a fi misogin, dreptul de a-i urî pe evrei sau pe străini, dreptul de a ignora standardele civile de cooperare socială, dreptul de a fii necivilizat, nepoliticos şi crud. Totul este permis şi chiar meritoriu deoarece îmbrăţişarea a ceea ce este îngrozitor constituie un fel de test. La urma urmei, ce este libertatea, dacă nu dreptul de a fi un bădăran?
Acest tip de argumente îi face pe libertarienii umanitarişti profund incomozi, deoarece sunt strict adevărate în ceea ce priveşte teoria pură dar ratează imaginea de ansamblu a libertăţii umane, care nu este să facă lumea un loc mai divizat şi mizerabil, şi să permită înflorirea în pace şi prosperitate. La fel cum dorim ca arhitectura să ne mulţumească ochii şi să reflecte drama şi eleganţa idealului uman, la fel şi o teorie a ordinii sociale ar trebui să ofere un cadru pentru o viaţă bine trăită şi comunităţi libere să se asocieze care să permită membrilor săi să prospere.
Brutaliştii sunt au dreptate din punct de vedere tehnic când afirmă că libertatea protejează dreptul de a fii un nemernic şi dreptul de a urî, dar asemenea impulsuri nu decurg din lunga istorie a ideii liberale. În ceea ce priveşte rasa şi sexul, de exemplu, emanciparea femeilor şi a populaţiilor minoritare de sub reguli arbitrare a reprezentat o mare realizare în spiritul acestei tradiţii. Să continui să afirmi dreptul de a da timpul înapoi în viaţa ta comercială şi privată dă impresia unei ideologii care este smulsă din această istorie, ca şi cum aceste victorii pentru demnitatea umană nu au nimic de a face cu nevoile ideologice de astăzi.
Brutalismul este mai mult decât o versiune minimală, antimodernă şi eviscerată a libertarianismului original. Este de asemenea un stil de argumentare şi o abordare a unui angajament retoric. La fel ca arhitectura, respinge marketing-ul, etosul comercial, ideea de a „vinde” o viziune asupra lumii. Libertatea trebuie să fie acceptată sau respinsă doar pe baza formei sale cele mai reduse. Astfel se năpusteşte, denunţă şi declară victoria. Detectează compromisuri peste tot. Nu iubeşte nimic mai mult decât să le scoată la iveală. Nu are răbdare pentru subtilităţi ale expunerii şi cu atât mai puţin pentru nuanţe ale circumstanţelor de timp şi loc. Vede doar adevărul brut şi se agaţă de el ca şi cum ar fi singurul adevăr care exclude orice alt adevăr.
Brutalismul respinge subtilitatea şi nu găseşte nicio excepţie ale teoriei sale universale. Teoria se aplică indiferent de timp, loc sau cultură. Nu poate fi loc pentru modificări sau chiar pentru descoperirea de noi informaţii care ar putea schimba modul în care este aplicată teoria. Brutalismul este un sistem închis de gândire în care toate informaţiile relevante sunt deja cunoscute, iar maniera în care teoria este aplicată se consideră a fi un dat, parte a aparatului teoretic. Chiar şi zone dificile precum dreptul familiar, restituţia, drepturi asupra ideilor, răspunderi pentru încălcarea proprietăţii şi alte arii ce se supun unei tradiţii judiciale de la caz la caz devin parte a unui aparat apriori care nu admite nicio excepţie sau corectură.
Şi deoarece brutalismul este impulsul periferic în lumea libertariană – tinerii nu mai sunt interesaţi în această abordare – se comportă aşa cum ne-am aştepta din partea unui grup marginalizat. Afirmarea drepturilor şi chiar a meritelor rasismului şi urii, este deja exclus din conversaţia specifică curentului principal de gândire despre viaţa publică. Singurii oameni care ascultă cu adevărat argumentele brutaliste, care sunt neconvingătoare din proiectare, sunt alţi libertarieni. Din această cauză, brutalismul are tendinţa către un facţionalism extrem; atacarea umanitariştilor pentru încercarea de înfrumuseţare a mesajului devine ocupaţia lor principală.
În cursul acestui facţionalism, brutaliştii susţin, bineîneţels, că ei sunt singurii şi adevăraţii susţinători ai libertăţii deoarece doar ei au stomacul pentru a duce logica libertariană la cel mai extrem punct şi să facă faţă rezultatelor. Dar nu curajul sau rigoarea intelectuală sunt la lucru aici. Ideea lor de libertariansim este reducţionistă, trunchiată, nechibzuită, necolorată şi necorectată de către desfăşurarea experienţei umane, şi uită contextul mai larg istoric şi social în care libertatea trăieşte.
Să presupunem, deci, că aveţi un oraş care este preluat de o sectă fundamentalistă care exclude toţi oamenii care nu au aceeaşi credinţă, forţează femeile să poarte îmbrăcăminte asemănătoare cu burka, impune un cod legal teocratic şi îi ostracizează pe homosexuali şi lesbiene. S-ar putea spune că toţi se află acolo în mod voluntar, dar, chiar şi aşa, liberalismul nu este prezent într-un asemenea aranjament social chiar deloc. Brutaliştii vor fii în primele rânduri să apere o asemenea micro-tiranie pe motiv de descentralizare, drepturi de proprietate, şi dreptul de a discrimina şi a exclude – respingând complet imaginea mai largă de aici care, la urma urmei, reprezintă negarea aspiraţiilor de bază ale oamenilor de a trăi zi de zi o viaţă deplină şi liberă.
Mai mult, brutalistul crede că ştie deja rezultatele libertăţii umane, şi de cele mai multe ori sunt conforme cu impulsurile servile ale timpurilor trecute. La urma urmei, în viziunea lor, libertatea reprezintă descătuşarea celor mai de bază impulsuri ale naturii umane pe care ei cred că statul modern le-a suprimat: dorinţa de a respecta omogenitatea rasială şi religioasă, permanenţa morală a patriarhatului, repulsia împotriva homosexualităţii şi aşa mai departe. Ceea ce cei mai mulţi oameni consideră a fi avansurile modernităţi împotriva prejudecăţilor, brutaliştii consideră a fi excepţii impuse, din lunga listă a instinctelor tribaliste şi religioase ale omenirii.
Bineînţeles că brutalistul aşa cum l-am descris eu este un tip ideal, probabil nefiind complet personificat în niciun gânditor specific. Dar impulsul brutalist se regăseşte peste tot, în special în mediile sociale. Este o tendinţă de gândire cu poziţionări predictibile şi părtinitoare. Este principala sursă pentru tulpinile rasiste, sexiste, homofobe şi anti-semite din lumea libertariană – negând imediat că această propoziţie ar fii adevărată în timp ce ar susţine cu pasiune egală drepturile indivizilor de a avea şi a acţiona conform acestor viziuni. La urma urmei, spune brutalistul, ce este libertatea umană fără dreptul de a te comporta în moduri în care cele mai preţioase sensibilităţi, chiar civilizaţia în sine, sunt supuse unui test?
Totul se reduce la motivaţia fundamentală din spatele susţinerii libertăţii în sine. Care este scopul ei primordial? Care este contribuţia sa istorică dominantă? Care este viitorul său? Aici umanitariştii sunt în contradicţie fundamentală cu brutaliştii.
Într-adevăr, nu ar trebui să neglijăm nucleul, niciodată să nu ne ferim de implicaţiile dificile ale teoriei pure a libertăţii. În acelaşi timp, povestea libertăţii şi a viitorului său nu este numai despre afirmaţiile brute dar şi despre graţie, estetică, frumuseţe, complexitate, serviciu pentru alţii, comunitate şi emergenţa graduală a normelor culturale, şi dezvoltarea spontană a cadrului extins al relaţiilor comerciale şi private. Libertatea este ceea ce dă viaţă imaginaţiei umane şi permite lucrul din pasiune pe măsură ce se extinde la cele mai binevoitoare şi înalte dorinţe.
O ideologie jefuită de echipamentul său, pe de altă parte, poate deveni un spin în ochi, la fel ca o monstrozitate mare de beton construtiă cu decenii în urmă, impusă într-un peisaj urban, jenantă pentru toată lumea, aşteptând acum doar demolarea. Va fi libertariansmul brutalist sau umanitarist? Toată lumea trebuie să decidă.
Textul a fost scris de Jeffrey Tucker şi publicat iniţial pe site-ul Foundation for Economic Education
