Dacă mai este nevoie de dovezi că sistemul romanesc de educaţie este falimentar, amintim că într-o clasificare serioasă a universităţilor după performanţa academică, cea mai bună universitate din România este pe locul 727 în lume (conform metodologiei University Ranking By Academic Performance), că într-o clasificare serioasă a universităţilor după succesul în afaceri al absolvenţilor, România nu figurează deloc (conform metodologiei Ecole Nationale Superieure des Mines de Paris ce corelează istoria studiilor oamenilor de afaceri cu funcţii executive în primele 500 de companii din lume), şi că în România legătura dintre sectorul educaţiei şi realitatea economiei este atât de arbitrară încât doar 40% dintre absolvenţi reuşesc să înceapă o carieră conform specializării dobândite.
De douăzeci de ani educaţia este un subiect care se află pe lista problemelor de rezolvat a politicienilor sau partidelor politice în perioade electorale. Abordările sunt intens politizate. Însă tocmai de aceea reformele sunt şi vor rămâne numai la suprafaţă. Nicio grupare politică ce luptă în mod serios pentru putere nu îşi permite să ia în discuţie o reformă profundă care să nege premisa unui sistem public de învăţământ. În condiţiile unui public neinformat, uşor manipulabil şi neorganizat ca cel din România, o grupare politică nu are niciun motiv să susţină liberalizarea şi privatizarea pentru că numai instituţia unui minister al învăţământului care să administreze efectiv fonduri, îi poate promite controlul asupra unor resurse preţioase.
Costul sistemului public de învăţământ poate fi văzut ca o sumă de costuri de oportunitate. Ne putem gândi mai întâi la două costuri monetarizabile şi superficiale: costul de oportunitate al agenţilor economici taxaţi cu suma exprimată de bugetul Ministerului (sau ce s-ar fi putut cumpăra cu banii respectivi) şi respectiv costul de oportunitate a 200.000 de absolvenţi care petrec în medie 4 ani în facultate în loc să întreprindă alte activităţi. Cum s-ar putea estima acest cost? Ne-am putea uita la valoarea salariului mediu pe care l-ar putea câştiga în acest timp. Desigur că educaţia de stat ar putea merita aceste costuri; investiţiile în capital ar putea fi ulterior acoperite de valoarea câştigată ca urmare a educaţiei primite. Problema este însă de unde ştim dacă ‘aceste’ investiţii în educaţie merită mai degrabă decât altele. Nu ştim. Întrucât statul nu permite concurenţa în sectorul de evaluare şi certificare, tinerii sunt lipsiţi de alternative educaţionale, şi nu putem calcula valoarea alternativelor care lipsesc.
Desigur, se va spune că statul permite concurenţa în furnizarea educaţiei: piaţa funcţionează “alături” de stat. Însă ceea ce numim în limbaj curent unităţi de învăţământ “private” sunt doar părţi ale sistemului de stat. Pentru a fi certificate, adică pentru a funcţiona, acestea sunt constrânse să urmeze un set larg, strict şi detaliat de reguli de funcţionare ca şi cele de stat – tot ce ţine de administrarea bugetului, de curricula şi de desfăşurarea procesului educaţional. Tocmai pentru că statul stabileşte într-un grad atât de înalt de detaliu condiţiile de funcţionare, sufocând posibilitatea inovaţiei, considerăm unităţile de învăţământ private părţi ale unui unic sistem de stat. Universităţile private sunt lamentabile nu pentru ca piaţa de educaţie eşuează, ci pentru că statul îşi face simţită prea mult prezenţa: ele sunt lipsite tocmai de acei studenţi care sunt capabili să fie admişi la o universitate publică fără să plătească (acei studenţi capabili şi doritori de educaţie, nu de diplome), sunt constrânse să plătească taxe în timp ce concurenţa unităţilor de stat primeşte subvenţii şi sunt supuse aceloraşi reglementari rigide de funcţionare ca cele de stat, care le împiedică să inoveze.
Pentru un învăţământ funcţional sunt necesare cel putin trei pieţe care odată liberalizate s-ar susţine reciproc: piaţa de furnizare a educaţiei, piaţa de evaluare care să certifice valoarea diferiţilor furnizori, şi piaţa de informare (sau libertatea media) care să ghideze părinţii şi toate părţile interesate către unităţile de educare şi evaluare potrivite (Ionut Sterpan, Separarea statului de invatamant, Revista 22, 15 apr. 2010). În absenţa liberalizării certificărilor, continuăm sistemul comunist de planificare centralizată caracteristic monopolului de stat.
Care sunt costurile profunde ale lipsei concurenţei?
În primul rând, rigidizarea şi omogenizarea serviciului. Indiferent de designul iniţial, lanţul serviciilor se rigidizează odată ce stimulentul funcţionarilor în sectorul educaţiei – fie în furnizare, fie în evaluare – devine cel de a îndeplini criteriile venite de la nivelul birocratic superior, întrucât comenzile de la centru vin în mod inevitabil mai greu decat ar veni dintr-o pluralitate de direcţii într-o piaţă liberă. Schimbarea devine greoaie şi până când comanda schimbării este clară, funcţionarii se vor întrece în conformism. In cuvintele lui Ken Robinson, specialist în educaţie şi consilier pe problemele guvernării, când profilul profesorului şi evaluatorului este constrâns să fie necreativ, şi tinerii vor fi educaţi să fie necreativi. Problema este nu numai că standardul la care serviciul se rigidizează rămâne inevitabil în urma economiei; mai mult, oamenilor produşi de sistem le este inhibată adaptabilitatea la nou.
În al doilea rând, dincolo de faptul că schimbarea naturii serviciului este greoaie, serviciul este deconectat de criteriile sau preferinţele beneficiarilor. Într-un sistem al liberei întreprinderi criteriile beneficiarilor se fac simţite efectiv în tranzacţiile de piaţă, atâta vreme cât furnizorii sunt liberi să inoveze în fiecare verigă a procesului, şi atâta vreme cât piaţa media este liberă să informeze beneficiarii asupra efectelor inovaţiilor. Pe ce criteriu stabilesc ‘experţii’ unui sistem centralizat oportunitatea unei schimbări? Într-o anumită măsură designul iniţial şi schimbarea lui sunt legate de propriile lor preferinţe subiective.
Preferinţele experţilor sunt în mod previzibil legate de interesele celor care îi numesc în poziţiile respective şi au puterea să îi înlocuiască: interesele politicienilor. Acesta este al treilea cost al sistemului public de învăţământ. El nu reprezintă o simplă problemă de ineficienţă, ci o problemă de ideologizare de tip etatist, întrucât toate grupurile politice au un stimulent în menţinerea etatismului. Costurile lipsei concurenţei nu stau doar într-o educaţie mai slabă decât ar fi cazul. Ci stau şi în impunerea, la toate nivelele, a unei educaţii profund deformate de ideologia etatistă.
Aceste trei motive instituţionale explică de ce sistemul produce inevitabil oameni incompetenţi, necreativi şi obedienţi. Povara sau costul impus de stat asupra individului prin sistemul educaţional este dincolo de un reglaj fin ce poate fi rezolvat printr-o administrare mai bună, venită odată cu un cabinet mai bun, şi dincolo de suplimentarea sistemului cu noi fonduri de la buget. Cele două probleme profunde ale sistemului stau în intermedierea de către stat între beneficiarii serviciului şi cei care-l plătesc şi în asocierea intereselor ideologice sistemului educaţional. Prima este responsabilă de rigiditatea şi lipsa totală de competitivitate a învăţământului în România. A doua, de ideologia etatistă care a distrus studiul ştiinţelor socio-umane în comunism, iar acum încă îl ţine sufocat.
Am susţinut implicit în discuţia noastră că numai liberalizarea sectorului de certificare este cheia unei reforme autentice a sistemului de învăţământ. Dorim însă să subliniem că monopolul statului asupra sistemului de învăţământ nu îşi poate găsi deloc justificarea în preocuparea pentru o egalitate de şanse. Bineînţeles că este în interesul partidelor politice să folosească acest sofism. Însă argumentul pro-concurenţă liberă prezentat aici nu este împotriva egalităţii de şanse. Egalitatea de şanse ar putea fi realizată în urma liberalizării şi privatizării sectoarelor de educare şi certificare, fie printr-un sistem al distribuţiei de vouchere, fie printr-unul al creditelor fiscale sau scutiri de la plata impozitelor, scutiri proporţionale cu contribuţiile în educaţie. Acestea ar putea acoperi o mare parte din costul educaţiei tinerilor de orice categorie; deosebirea ar fi că destinaţia voucherelor sau banilor care astăzi sunt impozitaţi la bugetul de stat ar fi aleasă direct de beneficiari. Argumentul nostru nu este pentru eliminarea săracilor ca beneficiari, ci pentru eliminarea aparatului de stat ca intermediar între beneficiari şi furnizori.
Publicat iniţial pe site-ul Societăţii pentru Libertatea Individuală
Asa cum am vazut astazi o poza gen’ Jurnalismul Roman R.I.P, tot asa pot spune ca se poate vedea ceva simbolic si pentru educatia din Romania, bine gluma ca gluma dar nici la locuri de munca nu stam bine sau ma insel eu oare?
Scopul activităţii economice nu este crearea locurilor de muncă. Scopul activităţii economice este maximizarea producţiei, deoarece bunăstarea oamenilor se măsoară în cantitatea de bunuri şi servicii pe care le pot consuma. Iar ocuparea deplină (adică lipsa şomajului) este un mijloc prin care se poate realiza acest deziderat. Dar invers nu e valabil, adică putem realiza creşterea locurilor de muncă fără să crească producţia. De exemplu, oamenii care nu au loc de muncă pot fi plătiţi pentru a săpa şanţuri şi a le astupa la loc. În mod evident ar avea un loc de muncă, dar cei care ar trebui să plătească pentru asta vor fi suferit o pierdere, deoarece ei dau bani fără să primească nimic la schimb (nimic din ceea ce îşi doresc).