Puţine instituţii ale statului se bucură în rândul populaţiei de o mai bună imagine ca Banca Centrală. În perioadele obişnuite, Banca Centrală, ni se spune, permite coborârea ratei dobânzii astfel încât antreprenorii găsesc întotdeauna fonduri pentru proiectele lor. În perioadele de criză, statul, tot prin Banca Centrală, se erijează în salvator furnizând creditele de ultimă instanţă. Însă această aură de binefăcător, imprimată de parteneriatul anti-concurenţă dintre elitele politice şi marile afaceri, este clădită pe naivitatea indivizilor care nu înţeleg cât de mult ne costă monopolul statului asupra emisiunii de bani. Pentru a estima acest cost trebuie să înţelegem patru lecţii ale teoriei şi istoriei economice: În primul rând banii pot fi produşi de mecanismul pieţei şi au fost iniţial produşi de piaţă înainte ca statele să monopolizeze producţia de bani. În al doilea rând, monopolul favorizează inflaţia, care reprezintă o formă de taxare ascunsă. În al treilea rând, taxarea ascunsă nu are loc în mod uniform, ci in mod preferenţial. În al patrulea rând, monopolul statului asupra monedei este responsabil de crizele economice.
Cum a produs piaţa liberă moneda? O economie de troc nu permite decât schimburi între agenţi care prezintă o dublă coincidenţă de preferinţe – se întâmplă ca fiecare dintre ei să îşi dorească bunul sau serviciul celuilalt mai mult decât bunul sau serviciul său însuşi. Problema este că serviciul meu specializat îşi găseşte greu doritori care să se întâmple să aibă la schimb ce doresc eu. Este atunci în interesul meu ca mai întâi să ofer serviciul meu la schimb cu un bun pe care îl doresc aproape toţi; iar apoi să ofer acel bun la schimb când cumpăr tot ce îmi doresc pentru mine. Din punct de vedere istoric, metalele preţioase au răspuns acestei cerinţe. Pentru că fiecare agent avea un interes să le deţină în vederea eventualelor schimburi, metalele preţioase au căpătat funcţia de mijlocitori ai schimbului. Într-o piaţă, crearea banilor este o consecinţă fericită şi neintenţionată a unui proces la care participă toţi agenţii economici. Mai departe, apar agenţi specializaţi care păstrează metalele în siguranţă şi păstrându-le gaj, emit titluri sau note bancare corespunzătoare pe care proprietarii le pot schimba între ei. Serviciul este valoros, întrucât notele scrise pe hârtie sunt relativ uşor de transportat. Acest lucru îl pot realiza bănci private pe o piaţă monetară liberă, aflate în concurenţă atât pentru profit cât şi pentru reputaţie. Ne putem imagina şi că legătura dintre metale şi emisia de note se pierde, băncile angajându-se prin contract să răscumpere notele bancare la o anumită rată între unitatea monetară şi un coş de servicii sau bunuri reale. Dar să ne imaginăm că una dintre Bănci are autoritatea de a interzice tuturor celorlalte emisia de monedă (de titluri anonime de proprietate, uşor schimbabile). Ce poate opri această Bancă să emită moneda (mijloc de schimb cu bunuri reale) clienţilor ei, depăşind acea limită, peste care, datorită schimbării semnificative a raportului dintre masa monetară totală aflată în circulaţie şi masa totală a bunurilor şi serviciilor, unitatea monetară să se devalorizeze semnificativ? Exact acest lucru îl face astăzi statul prin Banca Centrală. Statul nu permite concurenţa monetară; el emite prin Banca Centrală moneda cu care îşi plăteşte cheltuielile şi face acest lucru peste acea limită dincolo de care apare inflaţia sau creşterea generalizată a preţurilor, în urma căreia suferă marea parte a agenţilor economici, al căror salariu sau venit în general se ajustează mai greu la creşterea generalizată a preţurilor.
Istoria arată că administrarea centralizată a sistemului monetar nu a fost nicidecum o evoluţie naturală, izvorâtă în urma eşecurilor pieţei în gestionarea banilor, ci o preluare ostilă din partea statului, care a văzut în controlul monetar o soluţie facilă pentru finanţarea cheltuielilor sale. Prima bancă centrală, Riksbank, a fost creată în anul 1668, în Suedia, şi a avut un rol important în finanţarea Marelui Război Nordic, iar Banca Centrală a Angliei, creată în timpul Războiului de Nouă Ani, a finanţat noua flotă engleză. George Băicoianu arată că şi Banca Naţională a României a fost înfiinţată după Razboiul de Independenţă din 1877-1878 şi a avut un rol important în acoperirea deficitului public generat de război.
În sistemul monetar actual banii se crează ex nihilo fie prin simplă imprimare de numerar sau prin înregistrare contabilă de monedă scripturală izvorâtă din manipularea ratei dobânzii şi expansiunea creditelor cât şi din cumpărarea de active financiare de către Banca Centrală.
Acestea sunt instrumente ale taxării şi redistribuţiei întrucât agenţii al căror venit ajunge mai târziu să fie ajustat de angajator la realitatea noilor preţuri, sunt forţaţi să plătească mai mult după creşterea preţurilor, chiar dacă nu ei au fost cei care au beneficiat de noile injecţii de monedă. Pe de altă parte, cei care au primit banii nou tipăriţi pot cumpăra cu ei mijloace de producţie la preţ pre-inflaţie şi apoi vinde produsele făcute de ei la preţ post-inflaţie. Cu alte cuvinte ei au de câştigat de două ori din fiecare repriză de inflaţie, ceea ce le permite inclusiv să-şi distrugă competiţia care nu avea acces la creditele oferite preferenţial de puterea politică. Inflaţia îmbogăţeşte primii utilizatori ai monedei nou create şi îi sărăceşte progresiv pe cei ce intră ultimii în contact cu surplusul de bani. Un al doilea tip de redistribuţie, sau taxare ascunsă, are loc între cumpărători preponderenţi ai anumitor bunuri. Având în vedere că Banca Centrală nu poate introduce moneda decât prin sectorul bancar sau prin cumpărarea de titluri şi nu simetric în toate categoriile de bunuri şi servicii, rezultă că orice injecţie de monedă va modifica structura relativă de preţuri.
Este uşor de observat că politica inflaţionistă de creditare este un miraj: Avuţia totală nu este reprezentată de cantitatea de bani ci de cantitatea de bunuri, iar crearea de monedă nu înseamnă nicidecum producţie de bunuri. Creşterea productivităţii apare în urma inovaţiilor tehnologice şi acţiunilor antreprenorilor, nu în urma unei scheme monetare redistributive concertate de Banca Centrală.
Acelaşi principiu de revers al medaliei este valabil şi în cazul administrării cursului de schimb. Cei afectaţi sunt atât exportatorii şi importatorii cât şi furnizorii şi clienţii lor. Atunci când Banca Centrală decide să intervină pentru a altera cursul de schimb se creează redistribuţie între aceste categorii. Devalorizarea monedei naţionale ieftineşte exporturile şi scumpeşte importurile. Astfel, industriile bazate pe exporturi îşi vor extinde activitatea, iar importatorii o vor restrânge. În cazul contrar, al aprecierii monedei, importurile se ieftinesc iar exporturile sunt cele care scumpesc, beneficiarii fiind importatorii. Şi aici, ca şi în cazul inflaţiei, orice intervenţie care avantajează o categorie răneşte o alta fară să fie vorba de o îmbunătăţire generală a situaţiei.
Faptul că aceste lucruri sunt astăzi general recunoscute face ca în Statele Unite şi Uniunea Europeană inflaţia considerată acceptabilă să nu fie mai mare de 2-3%: se încearcă evitarea de politici monetare bruşte care să arunce în aer predictibilitatea preţurilor. Să ne amintim însă situaţia post-revoluţionară a României. Între 1992 şi 1993 BNR a crescut masa monetară cu 141% (au fost injectate în Bănci pentru credite 2600 de miliarde de lei vechi), între 1993 şi 1994 cu 138% iar între 1996 şi 1997 cu 105%. Pentru a estima dimensiunea redistribuţiei, să ne gândim la ce înseamnă aceste sume la preţurile de atunci.
Din anul 2000 până în 2010 masa monetară în România (M1) a crescut de peste 17 ori, cu efecte vizibile în evoluţia preţurilor. De când şi-a stabilit ca scop „menţinerea stabilităţii preţurilor” BNR nu a reuşit să îşi atingă vreodată propriile ţinte de inflaţie. De fiecare dată au fost găsiţi alţi vinovaţi, de la creşterea preţului carburanţilor la creşterea taxelor, aşa cum s-a întâmplat în 2010 cu creşterea TVA. În noiembrie BNR a anunţat că a revizuit în urcare prognoza de inflaţie, la 8,2% din cauza creşterii TVA de la 19 la 24%. Însă aceste explicaţii scapă din vedere faptul că o creştere generalizată a preţurilor nu poate avea loc pe piaţă în absenţa creşterii masei monetare, întrucât orice cheltuială mai mare pentru un bun înseamnă mai puţin disponibil pentru celelalte bunuri.
Sistemul monetar modern este însă grevat de o problemă şi mai mare decât cea a redistribuţiei. Existenţa monedei fiduciare în condiţii de monopol dă naştere erorilor antreprenoriale generalizate, responsabile de ciclurilor economice şi în cele din urmă de crize. (O analiză accesibila a acestui fenomen este prezentă în colecţia CADI-Konrad Adenuaer Stiftung „Criza Mondială. Explicaţii liberale„, publicată în mai 2009 în revista Idei in Dialog.) De ce? Dobânda datorată bancilor de către întreprinzătorii creditaţi este preţul serviciului pe care li-l face banca. Dobânda, asemeni oricărui preţ, este dată de cerere şi ofertă: dacă oferta de bani creşte, valoarea dobânzii scade. De aceea, cu cât agenţii economici depun mai mulţi bani în bănci, cu atât dobânzile scad (oferta de bani creşte şi banca poate oferi mai mulţi bani pentru împrumuturi). Când dobânzile scad, mai mulţi întreprinzători vor dori să împrumute bani de la bănci. Însă atunci când Banca Centrală tipăreşte bani (devalorizează moneda), iar aceşti bani ajung la bănci pe diferite căi, oferta de bani creşte în mod artificial – e ca şi cum piaţa ar arăta o tendinţă de economisire, favorabilă investiţiilor. Problema este că scăderea artificială a dobânzii sponsorizează într-o proporţie mai mare aventuri antreprenoriale riscante – se înclină balanţa în favoarea afacerilor cu rezultat nesigur. O afacere este un pariu: ea are succes dacă se dovedeşte că există cerere pentru produsul sau serviciul respectiv. Un nivel total al întreprinderii este şi el un pariu: el este sustenabil dacă totalitatea agenţilor economici sunt dispuşi să investească efectiv la acel nivel. Problema nu este atât că întreprinzătorii sunt păcăliţi cu privire la sursa reală a scăderii dobânzilor. Toţi antreprenorii, inclusiv cei care înţeleg resortul scăderii dobânzii sunt puşi într-o situaţie de risc. Însă deşi toţi sunt puşi într-o situaţie de risc, niciunul dintre ei nu poate renunţa la credit, întrucât fiecare competitor se va grăbi să beneficieze cât mai curând de dobânzile scăzute, înainte de creşterea generalizată a preţurilor. Investiţiile generalizate marchează o perioadă de aparentă prosperitate: acesta este boom-ul ciclului economic. Cum însă rata economisirii nu s-a modificat, iar resursele sunt în continuare cerute pentru consum, cererea suplimentară a antreprenorilor posesori ai banilor nou creaţi conduce la creşterea preţurilor pentru factorii de producţie. Pe măsură ce timpul trece şi costurile cresc, investiţiile se dovedesc a fi neprofitabile. În plus calculul economic este viciat şi de modificarea structurii relative de preţuri care acompaniază orice inflaţie. Antreprenorilor le este din ce în ce mai greu să diferenţieze între creşterile de preţuri rezultate din modificarea cererii consumatorilor şi cele rezultate din inflaţie. Atunci începe recesiunea, perioada în care se lichidează investiţiile eronate făcute în perioada boom-ului. În acest moment guvernele sunt chemate să salveze economia de la prabuşire cu noi injecţii de monedă. Dar dacă expansiunea monetară este cauza ciclului economic, cum ar putea un nou val de bani creaţi să servească drept terapie? Acestea nu fac decât să blocheze procesul de lichidare, prin urmare erorile antreprenoriale nu sunt extirpate sunt în continuare încurajate.
Situaţia înregistrată în România în perioada premergătoare crizei ilustrează destul de bine efectele administrării dobânzii, monedei şi a cursului de schimb de către Banca Centrală. Într-o perioadă în care nivelul de economisire privată din economie era în scădere, rata dobânzii de politică monetară a fost menţinută tot pe un trend descendent, iar nivelul creditării a explodat. Intrările de capital străin, rezultate în mare parte din inflaţia promovată de statele dezvoltate, au contribuit şi ele la o creştere a PIB ce a dat impresia că România a intrat într-o perioadă de prosperitate fără limite. Dar cum această creştere nesustenabilă nu putea dura la nesfârşit, s-a instalat recesiunea, contrar predicţiilor oficiale. Din păcate soluţia aşteptată de cei mai mulţi presupune tot intervenţia din partea statului, prin noi injecţii de monedă.
Trebuie să recunoaştem că multe din acţiunile statului prin instrumentul Băncii Centrale, sunt contrare scopului declarat de a menţine stabilitatea preţurilor. Orice masă monetară nou creată şi introdusă în piaţă duce printr-un efect de domino la o creştere generalizată a preţurilor. Nici inflaţia şi nici criza nu sunt efectul antreprenorilor însetaţi de profit care cresc preţurile pentru a obţine cât mai multe beneficii. (Un argument uşor de reţinut este al lui Tom G. Palmer, Atlas Economic Research Foundation la Conferinţa CADI şi Konrad Adenauer Stiftung „Eşecul statului asistenţial. Soluţii de piată la criza economică„: „Lăcomia antreprenorilor a fost întotdeauna aceeaşi. Nu este niciun motiv să credem că setea de profit este mai mare în anumite perioade istorice.”) La o masă monetară constantă este imposibilă o creştere generalizată a preţurilor, orice cheltuială mai mare pentru un bun însemnând moneda mai puţin disponibilă pentru celelalte bunuri. În consecinţă, dacă unele preţuri cresc altele trebuie să scadă. Inflaţia este posibilă numai dacă masa monetară, controlată exclusiv de stat prin Banca Centrală, este în expansiune. Banca Centrală, indiferent de fineţea şi complexitatea calculelor pe care le are la îndemână, nu poate controla nici prima destinaţie a banilor puşi în circulaţie. Ca urmare, prin însăşi situaţia ei de monopol şi prin însuşi rolul ei de finanţator al cheltuielii publice, Banca Centrală este departe de a controla efectele inflaţiei sau ale ciclului economic. Dimpotrivă, ea a ajuns să fie mai degrabă o pârghie prin care statul creează taxare ascunsă, redistribuţie şi situaţii de criză economică. Aceste lucruri trebuie avute în vedere când evaluăm costul controlului statului asupra emisiunii de bani.
Postul a apărut iniţia pe site-ul Societăţii pentru Libertate Individuală, parte a unei serii mai ample legate de costurile văzute şi nevăzute ale aparatului de stat.
